Oscar 2021: Quo Vadis, Aida? - Drumul unicei alegeri

Filmul de război Quo vadis, Aida?, nominalizat la Oscaruri pentru categoria Cel mai bun film străin, reprezintă cea mai scumpă producție de până acum realizată în Bosnia și Hețegovina, demers posibil numai cu sprijinul unui consorțiu format din nouă țări care au susținut proiectul vreme de cinci ani. Demn de menționat ar fi și faptul că a doua contribuție financiară importantă, după cea de acasă, a fost a României, cu aproximativ 800.000 de euro[1], finanțare de la CNC.

Recunoașterea de către Academia Americană de Film nu este prima validare a succesului cinematografic pentru regizoarea Jasmila Žbanić, ea fiind câștigătoarea din 2006 a Ursului de Aur de la Berlinale cu filmul Grbavica: The Land of My Dreams / Grbavica.

Quo vadis, Aida? are ca subiect viața unei familii prinse în tragedia genocidului din 1995 de la Srebrenica, în timpul războiului din Bosnia. Masacrul a fost cea mai mare crimă în masă din Europa de după al Doilea Război Mondial, în care au fost uciși peste 8.000 de musulmani bosniaci, bărbați și băieți, de către unități ale armatei Republicii Srpska, aflată sub comanda generalului Ratko Mladić.

Aida, personajul principal și eponim al filmului, este singura speranță a celor trei bărbați din familia sa (soțul și cei doi fii) pe care caută cu disperare să-i salveze de forțele sârbe, intrate sub presiune în tabăra ONU. Mijloacele de care ea dispune le oferă, cel puțin teoretic, o șansă în plus – Aida este traducătoare în tabăra militară a Națiunilor Unite din apropierea orașului, care are misiunea de a proteja întreaga zonă. Realitatea locală cuprinde, însă, evenimente imposibil de anticipat care curg în cascadă și obligă personajul la o cursă contracronometru cu miza vieților celor trei. Cu fiecare pas, eforturile personajului sunt subminate pe toate căile de ceea ce se întâmplă în jur: naivitatea comandanților în negocierile cu Mladić, copleșirea căștilor albastre olandeze de numărul covârșitor al refugiaților care sunt staționați cu zecile de mii la porțile unității militare și rămași în mijlocul pustiului fără niciun fel de resurse de supraviețuire, vârsta fragedă și lipsa de experiență a soldaților care par mai degrabă adolescenți cercetași decât trupe de acțiune, birocrația ONU și prăpastia dintre realitatea locală și ordinele nerealiste (și nu de puține ori, crude) primite de militari la centru, fac ca Aida să nu poată alege decât reluarea sisifică a tuturor căilor.

Primul cadru al filmului, reflexiv printr-o panoramare a celor trei bărbați – fiul cel mic, tatăl și fiul cel mare, toți privind fix spre Aida care, respirând tahicardic încheie, într-un traveling, cadrul – stabilește nucleul temei și privirea în micro, din perspectiva unei situații-ecou pentru un adevăr mai mare. O secvență similară cu tentă autoreflexivă apare și mai târziu, printr-un flashback al Aidei, care rememorează un concurs de coafuri, organizat în liceul unde predă limba engleză. Filmarea în slow motion a unei hore, cu protagoniștii privind direct în cameră, construiește o nostalgie dureroasă, care, în loc să invite la detașarea brechtiană din scenele cu personaje ce își ies din piele, are aici efectul unei apropieri de chipurile necunoscute, purtătoare ale unor destine tragice. Legat de imortalizarea chipurilor, André Bazin vorbea despre o necesitatea fundamentală a psihicului uman de a conserva viața care ar fi putut chiar sta la baza apariției artelor plastice: „O psihanaliză a artelor plastice ar putea considera că practica îmbălsămării stă la baza genezei lor. Ea ar găsi la originea picturii și a sculpturii « complexul » mumiei. Religia egipteană, orientată în general împotriva morții, condiționa supraviețuirea de reîncarnare. Ea satisfăcea astfel o necesitate fundamentală a psihologiei umane: apărarea împotriva timpului. Moartea nu este altceva decât o izbândă a timpului. A fixa în mod artificial aparențele carnale ale ființei înseamnă a o smulge fluviului duratei: înseamnă a o ancora de viață”. (André Bazin, Ontologia imaginii fotografice)

Încotro, Aida? este o întrebare retorică la fel de potrivită și pentru cea de-a doua secțiune a filmului, respectiv viața orașului pe timp de pace.

Cele două direcții, copleșitor de grele – viața în timpul războiului și urmările-i pe timp de pace în Srebrenica – propuse în același film dau impresia unei inegalități (chiar prin raportul timpului alocat fiecăreia) și a unei indecizii filozofice și tematice. Cele două secțiuni pun problemele unor filme distincte care își salvează reciproc absența finalului prin alunecarea în alt subiect. Situațiile puternice din ultima parte au suficientă forță pentru a se constitui în premise de film în sine. Întâlnirea Aidei cu soldatul din armata teroriștilor sârbi, acum tată al unei fetițe, eleva Aidei, este una dintre aceste situații cu forță autonomă.

Tot ca inegalitate reiese și distanțarea relatării de personaj, prezentă în finalul filmului. Dacă mai bine de o oră privim realitatea din perspectiva Aidei, urmărind din coasta personajului toate acțiunile sale disperate, ultimele șaisprezece minute alunecă spre o versiune obiectivă, distanțată și mai greu de elucidat. Multiplele elipse, care acoperă perioade lungi de timp, pare că au misiunea de a livra anxios cât mai multe informații, ca o dare de seamă foarte scrupuloasă ce omite nucleul discursul narativ. Personajul cu viața sa, trăirile și gândurile sale, ne scapă printre degete, și e posibil ca intenția regizoarei să fi fost aceea de a o prezenta pe Aida, de această dată, prin lentila anonimatului sub care stau tragediile Srebrenicei. Acest tip de egalizare bruscă și privire generală nu va putea fi însă aplicată fără pierderi pe o poveste relatată, până atunci, hiper-subiectiv, inechivoc și unilateral.

Cunoscând toată povestea de viață a Aidei din prima secțiune nu ai cum să nu te întrebi cum se suportă reciproc prezentul și memoria în cazul unui astfel de destin.