Trebuie să spun că mi-e greu a nu mă raporta subiectiv la Minari, nu atât pentru că Alan Kim (David) ne-a cucerit inima tuturor cu un emoționant și inocent „Sper că voi mai juca și în alte filme” sau pentru că îmi aduce aminte nostalgic (și critic) de relația cu proprii bunici ca mic copil, cât pentru că filmul pare să trateze un aspect care m-a interesat întotdeauna în cinema (și și-n viață) – anume ce se întâmplă cu personajele care trebuie să fie acolo pentru erou; ce se întâmplă cu cei care trebuie să suporte și să susțină ambiția și visele personajului excepțional?

Din acest punct de vedere, Minari nu e numai un portret de familie cu tentă umanistă, în genere senin și sensibil, ci și un studiu fin al orgoliului (în principal masculin și patern), perceput ambivalent, atât ca forță constructivă, cât și ca forță distrugătoare, în contextul onorabilului vis de a avea ceva al tău. Figura tatălui și visul său de a avea o fermă în Arkansas par a fi, astfel, axa centrală a filmului, uneori animând familia cu speranță, alteori forțând-o la sacrificii. Astfel, Minari analizează atent prerogativele posturii de tată, dar și ale celei de soț.

Este adevărat că această centralitate a personajului lui Jacob pare să fie mult potențată de figura foarte carismatică și afabilă a lui Steven Yeun. De altfel, e extrem de satisfăcător să vezi înflorind un actor tânăr, trecând de la iconicul Glenn din The Walking Dead (2010-prezent) către roluri mai complexe, mai serioase și mai bune – atât în filme mici independente, cât și în altele, mai vizibile și mai recunoscute, ca excelentul Burning (2018, r. Lee Chang-dong). Sigur, prezența lui Yeun apelează și la instituirea personalității sale în cultura populară, ca a very likeable and genuine dude, de la variile (și delectabile) colaborări cu Conan O’Brien la cele câteva roluri de dublaj în producții animate extra-populare ca The Legend of Korra (2012-2014) sau ca Voltron: Legendary Defender (2016-2018).

Totuși, carisma lui Yeun nu este singura care cucerește spectatorul, iar Minari petrece în mod echilibrat timp cu restul membrilor familiei, cu experiențele și sentimentele lor și în special cu maturizarea copiilor. Fire narative precum complexul subtil al soției (Han Ye-ri) care încearcă să ajungă la viteza de muncă a soțului ei, ca relația dintre bunica (Youn Yuh-jung) venită din Coreea de Sud și fiul cel mic născut în State sau ca fata cea mare (Noel Cho) care trebuie să fie cea mai matură sunt elemente care contribuie la un portret extins, complex și atent al dinamicilor de familie. Fiecare membru contează și se raportează continuu la ceilalți – uneori pe un fond al unei iubiri pure și frumoase, alteori rănindu-se reciproc.

Filmul devine, astfel, o poveste universală și empatică despre unde se unește și unde se dezbină familia în fața circumstanțelor potrivnice ale vieții. Lipsa unui final concret, cu o soluționare expresă a problemelor cu care se confruntă familia contribuie la această calitate a filmului, părând să sugereze că relațiile interumane (și de familie) sunt mai degrabă constant presărate cu momente de îndoială și etern între decizia dacă poți ierta sau nu. Minari contrastează natural și echilibrat momente sincere de iubire și de inocență – bunica cu nepotul care dorm unul în brațele celuilalt, tata care implică fiul în construcția fermei – cu accente amare ale idealismului de a construi ceva de la zero și ale problemelor pe care le aduce acesta.

În egală măsură, plasarea poveștii într-un trecut acum nu foarte recent (rezonând semi-autobiografic cu experiențele lui Lee Isaac Chung) și imaginea celor doi copii alături de un peisaj idilic al fermei incită în Minari un anume sentiment nostalgic și duios al copilăriei. Totuși, filmul nu devine o romanțare ieftină sau excesivă, spărgând din acest pitoresc nu numai prin dificultățile vieții de familie, ci și printr-o observație critică, dar tacită și subtilă, asupra Americii rurale, pe cât religioasă și profund bizară, pe atât sinceră într-un spirit comunitar.

Mai puțin subtile, dar totuși lipsite de tendențiozitate, sunt temele experienței american-asiatice, amprentate de diferențele culturale între Coreea și SUA puternic reactivate de venirea bunicii. Discuția despre reprezentare rămâne extrem de importantă pentru Minari și merită semnalată și importanța nominalizării lui Steven Yeun pentru Cel mai bun actor în rol principal ca primul actor american de origine asiatică considerat pentru categorie – menționând cu această ocazie și că Youn Yuh-jung e prima actriță sud-coreeană (de altfel, deja actriță veterană și extrem de populară în Coreea) nominalizată pentru un Oscar. În această ordine de idei voi subscrie la ceea ce s-a mai formulat despre film, cum că limba predominant coreeană a acestuia nu face din Minari un film mai puțin american, fiind atât despre idealismul și orgoliul particular al unei noi vieți și al construcției a ceva din nimic (care sunt parte a unui vis american at its best), cât și, via atenția acordată personajelor copiilor, despre o experiență inerent americană a copilăriei în Arkansas.