Judas and the Black Messiah (r. Shaka King), nominalizat la Premiile Academiei Americane de Film pentru Cel mai bun film, spune povestea asasinării lui Fred Hampton (Daniel Kaluuya), președintele diviziei locale a Black Panther Party și the black messiah-ul din titlu, trădat de membrul infiltrat în partid/informatorul FBI Bill O’Neal (LaKeith Stanfield). Narațiunea urmărește lupta Panterelor împotriva opresiunii și injustițiilor socio-politice, iar discursul politic stârnit de biopic are puternice reverberații în climatul cultural actual american. Totuși, firul epic principal, care-și propune să îl urmărească pe Hampton în parcursul său ca figură proeminentă a mișcării pentru drepturile civile, se despică în mai-mult-decât-suficiente direcții, fiecare cu însemnătatea ei în istoria lui personală, dar nu și suficient dezvoltată. Dramatizarea excesivă și multi-direcțională a poveștii lui Fred Hampton, deși deservește cu brio un tip de storytelling ca la carte, riscă să ne întoarcă privirile tocmai de la însemnătatea poveștii sale în ceea ce privește moștenirea politică rămasă în urma lui. Protagoniștii conflictului central sunt Fred Hampton pe de-o parte, și Bill O’Neal pe de-altă parte, cel din urmă fiind prins între ciocan și nicovală, între cauza revoluționară a Panterelor (care îi reprezintă și lui, ca afroamerican, interesele) și presiunea constantă a FBI-ului, ambele cântărind greu asupra integrității sale sociale. Menținând cu exactitate ordinea cronologică a evenimentelor, din momentul în care conștiința lui O’Neal cedează, King se apleacă asupra scenei asasinării, scenă plină de suspans real, dramatizată cu substanță. Chipul lui Deborah auzind împușcăturile îndreptate asupra lui Fred lasă să se întrevadă, dincolo de șoc, stoicismul pe care aceasta a fost și va fi, în continuare, nevoită să-l arboreze în fața lumii.

În rest, regizorul face un ocol de la povestea activistului, pentru a ne prezenta cauza sa și alte laturile ale ei pe mai multe planuri narative: bătălia interioară dusă de O’Neal, prins între sentimentul de trădare și frica de a fi deconspirat, relația sa de-a dreptul faustiană cu Roy Mitchell (Jesse Plemons), un agent FBI subordonat colegilori mai înalți în rang, ale cărui opinii politice n-ar putea fi întocmai luate drept extremiste, dar care lasă totuși să se înțeleagă că pentru el, lupta Panterelor precum și cea a Klanului folosesc aceleași mijloace, în feluri (violente) la fel de nejustificate. King nu se oprește aici și construiește alte și alte subploturi pe care le suprapune dramei istorice: povestea de dragoste dintre Fred și Deborah Johnson (Dominique Fishback), din care se ivește și un conflict interior al acesteia – cel dintre a fi mamă dedicată trup și suflet copilului său vs.  Panteră Neagră dedicată trup și suflet cauzei revoluționare. Solidaritatea dintre Deborah și Judy Harmon (Dominique Thorne), o foarte activă și îndârjită membră de partid, este și ea o altă pistă narativă schițată vag. Toate aceste frânturi de povești – în definitiv, fiecare dintre ele este un alt unghi din care poți spune/privi istoria – așteaptă să fie spuse.

Cu un joc temperat și calculat, Daniel Kaluuya (nominalizat pentru Cel mai bun actor în rol secundar alături de co-protagonistul LaKeith Stanfield) își dozează energia, folosind-o pentru a pătrunde la maxim în rolul unui lider, al unui instigator, în momentele frenetice din timpul cuvântărilor. Chicagoul nocturn gândit de Sean Bobbit (12 Years a Slave, 2013, r. Steve McQueen), care are ceva din pustietatea New York-ului văzut de Travis Bickle din interiorul taxiului său, precum și jocul constant cu clar-obscurul, au adus filmului nominalizarea pentru Cea mai bună imagine, pe lângă cea pentru Cea mai bună melodie originală (Fight For You – H.E.R.).

În cel de-al doilea proiect al său ca regizor și scenarist (nominalizat deopotrivă pentru Cel mai bun film și Cel mai bun scenariu), The Trial of the Chicago 7, Aaron Sorkin pune în scenă procesul intentat celor mai vocali dintre protestatarii împotriva războiului din Vietnam, avându-i pe Sacha Baron Cohen (nominalizat pentru Cel mai bun actor în rol secundar), Joseph Gordon-Levitt, Yahya Abdul-Mateen II (seria HBO Watchmen), Caitlin Fitzgerald (Sweetbitter) și Michael Keaton ca parte din distribuție. Esențialmente o dramă de tribunal (legal drama), filmul surprinde scindările ideologice și rasiale din SUA lui ‘68, la scurt timp după protestele din Chicago, din timpul Congresului Național al Democraților. Acuzații sunt opt la număr: Abbie Hoffman (Sacha Baron Cohen în rolul membrului fondator al Yippies), Jerry Rubin (Jeremy Strong), David Dellinger (un bonom John Carroll Lynch), Tom Hayden (Eddie Redmayne, cu o prestație extrem de credibilă în rolul său de student/tânăr activist/viitor om de politică), Rennie Davis (Alex Sharp), John Froines (Daniel Flaherty), Lee Weiner (Noah Robbins) și Bobby Seale (Yahya Abdul-Mateen II). Cu toții sunt victimele unei mari nedreptăți, însă de departe cel mai afectat de deciziile curții este Bobby Seale, redus la tăcere de două ori: întâia dată, când dreptul la un avocat care să-l reprezinte îi este refuzat; pe urmă, când despoticul judecător Julius Hoffman (Frank Langella) trimite asupra lui doi reprezentanți ai forțelor de ordine, care-l scot din sală, după care îl readuc la locul său cu mâinile și gura legate (Marshals, take that defendant into a room and deal with him as he should be dealt with.). Bobby neagă cu vehemență acuzațiile aduse și o face pe bună dreptate, într-un mod nejudicios, spre neplăcerea instanței. Declarațiile sale sunt falsificate și însăși prezența sa în acest proces este un act premeditat, ceea ce indică în mod clar intenția lui Sorkin de a pune în scenă proces politic.

Lăsând inovațiile stilistice (iar aici mă gândesc la amplasarea ambivalentă a camerei în scena procesului din recentul A Marriage Story) pentru o dată viitoare, Sorkin sare de-o parte și de alta a evenimentului și îl prezintă din două perspective: cea a acuzaților, care dezvăluie un soi de behind-the-scenes al evenimentelor, și cea a acuzatorului (procurorul interpretat de Gordon-Levitt și judecătorul), atunci când reinterpretează spusele incriminaților într-un joc de Legea-citită-de-cine-trebuie-și-cum-trebuie. Deși miza cea mare este relatarea faptelor așa cum au stat ele de fapt, misterul poziției lui Richard Schultz, abil în postura sa de reprezentant al acuzării, și a cărui convingere reală despre cei pe care îi acuză, ascunsă de ochii lumii tocmai din cauza posturii sale de procuror, îl tachinează constant pe spectator. Împreună cu absurditățile scornite de judecător, poziția sa îi cere să bareze constant declarațiile celor șapte. Ca într-un joc nefericit de ping-pong, toate încercările lui Kunstler (Mark Rylance) de a-i apăra pe aceștia sunt în van. Asta, cel puțin, până când apare în scenă martorul-cheie, fostul general Ramsey Clark.

Balanța înclină nefavorabil pentru protagoniști încă din primele zile de proces, dar asta nu-l împiedică pe Sorkin să vadă dincolo de frustrarea fiecăruia în parte. Așa ajungem să vedem secvențe din timpul protestelor narate de un Abbie Hoffman, suit pe scena unui club de stand-up și făcând, în modul cel mai simplist, haz de necaz. Umorul acesta, un adaos deloc imperceptibil, mai degrabă disonant, îl aduce cu el până în sala de judecată și își face timp pentru el chiar și atunci când se vede nas cu un zid de polițiști înarmați, în timpul unui marș cu mii, dacă nu zeci de mii de oameni urmându-i pe el, Rubin, Dallinger și restul. Poziția comică oferită lui Cohen are parte, totuși, de un moment de turnură. Plin de patos, Abbie Hoffman, îndemnat de Hayden cu o noapte înainte să dea declarații în sala de judecată în locul său, se arată a fi și un fin observator al mecanismelor socio-politice, exact ca Tom, pe care-l admiră și cu care împărtășește, până la urmă, aceleași idealuri și convingeri. Și nu doar el este cel care se dă pe brazdă, ci și Schultz, deși în felul său mai degrabă criptic. Astfel, într-o secvență finală emoționantă à la Hollywood, și el se ridică în picioare când Hayden, cel mai simpatizat dintre acuzați de către reprezentanții legii, refuză să intre și mai mult în grațiile judecătorului și începe să citească numele tuturor celor căzuți la datorie în Vietnam. Tranziția treptată de la poziția ingrată a lui Hoffman/Cohen de rebel ironic/hipiot glumeț (poate doar în aparență) la cea de orator elocvent și apărător fervent al instrumentelor democratice (cu mențiunea ca acestea să fie folosite de oamenii potriviți și în scopul cu care au fost create) i-ar putea, într-adevăr, asigura actorului premiul Academiei de Film.

În ce măsură și în ce fel ficționalizează Sorkin un fapt real în acest legal drama narativizat pentru un maximum de impact? Vrând, totuși, să se achite față de semnificația lui privind modul în care aparatul juridic al Statelor Unite susține rasismul structural și conservatorismul primejdios, felul în care o face îl situează departe de regizorii al căror discurs politic e de impact. Blamarea călâie a instituțiilor (organele legislative, forțele de ordine, mass-media etc.) și reprezentarea felului în care acestea “dialoghează” cu societatea civilă, precum și faptul că îl preferă pe Tom Hayden ca protagonist (ni-l prezintă drept etalon moral, reticent la orice împrejurare extremă care i-ar putea păta reputația, iar singurul moment în care greșește este tocmai cel în care frustrările acumulate ies dintr-o dată la suprafață și se pomenește chiar el instigator la violență) arată reticența lui Sorkin față de activismul care amenință statu quo-ul. Alegând, deci, să se situeze clar de partea unui adevăr prin desemnarea unui singur personaj-dirijor, relevanța istorică a evenimentelor din 1969 este surclasată de drama de tribunal.