Odată cu succesul, atât critic, cât și de box-office, al The Farewell / Rămas-bun (2019), Lulu Wang se numără, cu siguranță, printre cele mai interesante și up-and-coming voci regizorale ale filmului independent. The Farewell a fost celebrat ca un portret de familie sensibil și universal înduioșător, precum și ca un moment extrem de important, prin premiul Awkwafinei pentru Cea mai bună actriță în rol principal în cadrul ediției din 2020 a Globurilor de Aur, fiind, de altfel, primul premiu al categoriei acordat unei persoane etnic asiatice.

Chiar dacă  filmografia regizoarei însumează deocamdată un singur un alt lungmetraj, Posthumous (2014), și două scurtmetraje semnificative – Touch (2015) și recentul Nian (2021), lansat cu ocazia Anului Nou Chinezesc – se poate remarca deja o anume unitate tematică și dramatică recognoscibilă în filmele lui Lulu Wang. Așa cum propune și spiritul autobiografic al inspirației pentru The Farewell („o minciună adevărată” legată de propria bunică), experiența american-asiatică și reprezentarea sa în media, precum și moștenirea culturală particular chineză ocupă un loc central în discursul regizoral al lui Lulu Wang, acesta urmărind în linii mari efortul (în special al celor tineri) de a negocia identitatea și moștenirea chineză cu una americană, precum și diferențele generaționale care se nasc de aici între părinții imigranți, crescuți în China/Taiwan, și copiii „americanizați”, fie emigrați în SUA la vârste fragede, cum se întâmplă cu Billi (Awkwafina) în The Farewell, fie ABC (American Born Chinese), cum pare a fi mai degrabă sugestia cu fiul din Touch.

Așadar, înainte de a intra într-o analiză extinsă a The Farewell, ca film esențial pentru universul său tematic, să ne oprim scurt asupra celor două scurtmetraje amintite, ca alte repere fundamentale care continuă aceste preocupări ale lui Lulu Wang.

Touch, din anumite puncte de vedere, are o tentă politică deschisă – vorbind despre un bătrân american asiatic acuzat pe nedrept că ar fi molestat un copil alb, din cauza unui gest care, pe de-o parte, în originarul său Taiwan nu e încărcat de aceeași semnificație și, pe de cealaltă parte, vine dintr-o istorie personală dificilă. Pe cât există confruntarea unui framework american (viciat de prejudiciu și rasism) cu o moștenire social-culturală chineză, pe atât Touch rămâne un film despre familie (de imigranți) și despre naturalizare. Astfel, devine central conflictul generațional între părinți și fiul care pare să cultive alte valori, așa-zis americane  –  lucru sistematizat în voracitatea replicii în engleză, în care acesta spune că e embarrassed de tatăl său.

Prin extensie, aici comentariul ajunge într-un final să semnaleze, într-un context mai larg, pericolul tinerilor americani asiatici de a cădea în păcatul de a le fi rușine de propriile origini și de a se dezice de propria cultură – de la limbă la tradiții – în contrast cu părinții care, așa cum îi zugrăvește Touch, păstrează acest specific, de la mâncare la decorul casei, și care încă  aderă la filosofia chineză a vieții de zi cu zi, potrivit căreia ceea ce li se întâmplă este un dat al „ghinionului”. Rămâne, astfel, în aer întrebarea – extinsă tematic și către The Farewell – despre ce păstrezi dintr-o identitate originară și dintr-un specific etnic și, pur și simplu, cum navighezi între aceste două spații culturale și, intrinsec, părți din tine? Acestea fiind spuse, Lulu Wang nu își propune neapărat să ofere vreun răspuns concret, ci mai degrabă să sugereze că, în primul rând, este perfect valid ca aceste repere identitare să funcționeze simbiotic și, în al doilea rând, că moștenirea chineză, parvenită prin părinți și rude, trebuie celebrată, fiind o parte esențială a identității ca american asiatic, iar recunoașterea acesteia nu te face mai puțin american.

Astfel, Nian – lansat specific de Anul Nou Chinezesc în colaborare cu Apple (și filmat pe iPhone) – e mult mai tributar ideii de a celebra o anume moștenire culturală chineză, fiind bazat pe un monstru (Nian) și pe o poveste din imaginarul folcloric chinez, asociate tradițiilor de Anul Nou. Deși nu neapărat legat direct de o experiență american-asiatică a vieții de zi cu zi, filmul celebrează tradițiile care se transmit de la o generație la cealaltă, fiind, stilistic, mai degrabă o prelucrare de basm, într-un peisaj scenic și pictural al unei Chine semi-fantastice. Nian rămâne, totuși, consistent în interesul pentru situațiile dramatice familiale și pentru diferențele generaționale. Simultan, prin imaginea pădurii fermecate și prin mesajul de a te aventura în lume și de a fi curajos, scurtmetrajul continuă acea atmosferă senină, bittersweet și de lecție despre viață (și frumusețea ei tragică) cultivată de The Farewell. Există în film și un îndemn în a îmbrățișa o anume parte magică a vieții, rezonând cu momentele feel-good despre tai-chi din The Farewell și cu decizia lui Billi, la îndemnul bunicii, de a crede în magicul și filosofia senină ale acestui lucru.

Reîntorcându-ne mai aplicat la The Farewell, așa cum am sugerat către început, pe cât filmul e dependent de caracterul american-asiatic și de setting-ul chinez, pe atât e o poveste universală și emoționantă despre familie și despre dinamica tragicomică a relațiilor complicate, dar dulci, din interiorul acesteia, precum și despre datoriile morale și sociale aferente. Sigur, scenariul se referă la o experiență particulară, bazată pe propria relație a lui Lulu Wang cu bunica sa, dar acest lucru nu devine restrictiv în a putea empatiza cu personajele și cu spațiile culturale descrise – sau în a boci în noapte vreo două ore, după cum pot mărturisi.

Premisa filmului ne plasează din start într-o anume expectativă, cu descoperirea faptului că bunica lui Billi, afectuos numită Nai Nai (cu alte cuvinte, mamaie), are cancer în fază terminală și doar câteva luni de trăit. Contextul esențial este că familia decide să nu o informeze pe bunică despre tragica veste și întreprinde un plan dureros, dar în egală măsură haios, de a face pe vărul tânăr al lui Billi, Hao Hao, să se căsătorească cu proaspăta sa iubită, în ideea că acest eveniment va aduna întreaga familie la Changchun pentru a sărbători – pretext cu care pot petrece câteva ultime momente împreună. De aici pornesc varii situații tragicomice în care familia încearcă din răsputeri să ascundă boala, iar bunica, în necunoștință de cauză, se dedică întru totul acestei nunți-farsă. Privarea bunicii de vestea unei aparent iminente morți, așa cum se chinuie și Billi să înțeleagă, pare un gest simultan crud și necesar, dar blând și senin. Dualitatea situației activează propria împărțire între cele două culturi, fapt care, după cum sugerează și părinții săi, o plasează în conflictul dintre datoria morală, „americană”, individualistă, de a o anunța, ca să rezolve tot ce are de rezolvat, și datoria colectivă, în tradiție chineză, de a-i prelua durerea și de a i-o prelua pe umerii lor, așa cum îi explică unchiul său. Situația devine și mai complicată întrucât, deși anunțarea ar părea un gest onorabil, nu ei sunt cei care se vor confrunta cu evoluția bolii, ci sora bunicii, care are grijă de ea – restul având fiecare viețile lor, în alte țări.

Navigarea între identități, între amintirile unei Chine natale de când era mică și a dragostei pentru bunică și între viața pe care o are în America devin subiectul tematic esențial al filmului. Pe cât e tributară originilor sale, pe atât pentru Billi pare dificil să relaționeze cu China și cu rudele sale. Alternarea între engleză și mandarină, pe care Billi, ca mulți copii de imigranți, nu o vorbește neapărat bine (lucru asupra căruia îi este atras critic, dar comic, atenția), devine un instrument de a-i caracteriza deconectarea față de China originară și față de rude – procedeu pe care Lulu Wang îl folosește și în Touch pentru a semnala diferențele generaționale. Mai mult, această alternare sistematizează relațiile separate între tânără, părinți și bunică – Billi vorbește cu părinții în engleză, ca asumare a statutului în care cei trei aparțin deja, la un anumit nivel, unei alte lumi. În consecință, limba engleză ajunge aproape un limbaj codificat, al directeței și al adevărului, pentru că bunica nu o poate vorbi, iar cei trei apelează la ea pentru a ascunde de Nai-Nai diverse lucruri legate de situația sa. Totodată, cei trei par să folosească engleza și pentru a discuta deschis sentimente, lucru sugerat de către părinți și rude că ar fi mai impropriu sau cel puțin mai indirect în cultura chineză.

Este de menționat că, având aceste lucruri în vedere, The Farewell rămâne un film preponderent vorbit în mandarină – fapt care a generat o controversă prin nominalizarea acestuia la Globurile de Aur la categoria Cel mai bun film într-o limbă străină (premiu pe îl câștigă, totuși) și nu la cea pentru Cel mai bun film, așa cum și-ar fi dorit Lulu Wang, regizoarea subliniind că producția vorbește despre o experiență, finalmente, americană și nu străină. Aceeași controversă s-a repetat recent și cu Minari (r. Lee Isaac Chung, 2020), Lulu Wang însăși comentând pe Twitter că nu a văzut „anul acesta un film mai american decât #Minari. Este o poveste despre o familie de imigranți ÎN America, în căutarea visului american. Chiar e cazul să schimbăm aceste reguli învechite care caracterizează statutul de a fi american drept vorbitor exclusiv de engleză”.

Revenind, acestui raport între engleză și mandarină i se adaugă un efect comic prin relație cu o a treia limbă, japoneza, vorbită de Hao Hao și de logodnica sa (japoneză) Aiko. Premisa ascunderii se dedublează haios, când Aiko e cea care nu înțelege din cauza limbii ceea ce se petrece în jur, și bunica ascunde în mandarină comentarii de băbuță critică la adresa nunții. Astfel de situații comice se acumulează treptat în caracterul de semi-farsă al nunții, în pretențiile over-the-top, cu mulți invitați și cu meniu fancy, cu poze regizate cu mirii sub inimi roz cu puf. Adunările de familie extinsă lasă loc unor comentarii acide, rivalității între frați, mătușilor ciudate, superstițiilor haioase, iar faptul că Billi și familia sa nu mai sunt atât de obișnuiți cu China este pe atât amuzant, pe cât vine cu un gust dulce-amărui al schimbării, al trecerii anilor și al dezrădăcinării.

Dualitatea identitară și discuția despre imigranți ca primă sau a doua generație, despre plecarea din China și căutarea în America a unui trai mai bun găsesc un pandant și în situația lui Hao Hao, familia unchiului lui Billi venind la Changchun din Japonia, unde emigraseră. Hao Hao se află în aceeași situație ca Billi – sunt amândoi legați de China, prin familie și prin propriile amintiri frumoase, dar așa-numita lor viață reală se află în altă parte, sunt amândoi la granița între două țări, două identități. Incongruența celor doi tineri (plus și mai deconectata fată japoneză) cu Changchun e, pe alocuri, amuzantă – găsind China bizară sau chiar demodată, ca hotelul ridicol la care stau, și găsind prilejuri pentru multe comentarii ironice la mesele în familie: Billi râde de familia unui alt verișor că vrea să-l trimită în afară la studii, spunând că e mai bine acolo, dar aceștia simultan susținând superioritatea Chinei și comentând în subtext of, voi emigranților ați plecat degeaba. Într-un plan extins, pendularea între două „țări-mamă” devine astfel un simptom general al unei diaspore.

În multe moduri, prin existența lui Nai Nai în Changchun și prin dorința care se adâncește de-a lungul filmului de a sta și petrece timp cu ea, prin amintirile pe care le are din timpul copilăriei, pentru Billi China e un acasă. Conștientizarea faptului generează o dilemă complexă, între a sta și a pleca – în care devine interesant de întrebat unde se oprește atașamentul lui Billi de față de China și unde începe dorința de a petrece cât mai mult timp cu Nai Nai. În cele din urmă, la îndemnul chiar al bunicii, revenirea în America face din excursia la Changchun un gest de rămas-bun atât către Nai-Nai, cât și către China ca spațiu natal și al copilăriei.

În final, The Farewell, în ciuda premisei sumbre, rămâne mai degrabă senin. În ciuda tachinărilor și conflictelor, în ciuda a ceea ce pare un act neonest de a o ține pe bunică în ignoranță și în ciuda bolii, destul de prezente în sine, există – așa cum demonstrează secvența nunții propriu-zise – o mare căldură în interiorul familiei. Dacă la început nunta pare clar o farsă, evenimentul și agitația din jurul lui ajunge să înglobeze mai multe moduri și gesturi de a spune te iubesc fără a spune cu adevărat te iubesc, de la atenta preocuparea pentru sănătatea celuilalt la plânsul în timpul discursurilor de la petrecerea nunții.

Există, tematic și stilistic o serie de conexiuni care pot fi făcute plecând de la The Farewell, de la o comparație destul de facilă cu Yasujiro Ozu (în direcția serenității și a filmului cu temă familială și cu conflicte generaționale), la una cu comediile de familie hongkongheze ale anilor ’90 – dar poate cea mai relevantă mi s-ar părea raportarea la A Simple Life (2011), al lui Ann Hui. Cele două filme rezonează prin explorarea unui tragicomic al bătrâneții, prin caracterul de portret sau de studiu al familiei extinse și al datoriilor conexe, precum și prin comentariul despre așa-numita occidentalizare a generației tinere. Lulu Wang semnalează, totuși, că intenția ei nu a fost de a se raporta în vreun fel la autori asiatici, ci, mai degrabă, dacă sunt de făcut conexiuni, inspirația sa stă mai degrabă în dramele de familie ale lui Mike Leigh. Regizoarea insistă ca The Farewell să fie privit ca un film american, în ciuda filmării în China și în ciuda limbii mandarine, experiența american-chineză având tot dreptul de a fi catalogată drept o experiență americană.

În acest sens, colaborarea regizoarei cu Awkwafina devine extrem de relevantă, așa cum este și premiul pentru actorie amintit la început. Atât regizoarea, cât și actrița țin să menționeze cât de important a fost în lucrul împreună capacitatea de a empatiza una cu cealaltă, prin prisma propriilor experiențe și a relaționării cu propria identitate etnică și culturală, prin rolul important pe care l-au jucat bunicile în maturizarea lor, precum și prin dorința de a reprezenta aceste circumstanțe pe ecran; Awkwafina are, la rândul său, propriul serial bazat pe propria experiență ca struggling young adult,  Awkwafina Is Nora from Queens (2020). Mai mult, premiul acordat Awkwafinei validează calitatea sa de actriță „serioasă” – aceasta fiind emblematic lansată de viralul clasic modern My Vag  și mai degrabă asociată cu filme și roluri de comedie și comerciale, de la Crazy Rich Asians / Asiatici bogați și nebuni (r. Jon M. Chu, 2018) la Jumanji: The Next Level / Jumanji: Nivelul următor (r. Jake Kasdan, 2019). Totodată, premiul nuanțează imaginea pe ecran, destul de răspândită în media populară, a personajelor asiatice pe post de comic relief și reprezintă un pas important în reprezentarea actorilor americani asiatici în roluri principale – fapt până recent destul de singular, dar mult necesar, așa cum subliniază și unul dintre bunii prieteni ai Awkwafinei, rapper-ul Dumbfoundead. În plus, este de remarcat și faptul că întreg cast-ul principal al The Farewell cuprinde actori americani asiatici.

Plecând de-aici, într-un context mai larg, reprezentarea americanilor asiatici în industrie și pe ecran se bucură de un anume momentum recent. Chloé Zhao ia Globul de Aur pentru regie cu Nomadland (2020) – cu mențiunea că este a doua femeie și prima de origine asiatică care îl obține – și, super-recent, devine prima regizoare etnic asiatică nominalizată pentru un Oscar pentru Cel mai bun regizor. Minari primește Globul de Aur pentru Cel mai bun film într-o limbă străină (categorie, după cum am menționat, cu controverse), iar Steven Yeun devine primul american asiatic nominalizat ca Cel mai bun actor în rol principal pentru acest film. Romcom-ul Crazy Rich Asians e un mega succes comercial și dovedește că poveștile scrise de și tratând persoane etnic asiatice sunt perfect valide și integrabile într-un gen de public larg (chiar dacă, á la blockbuster, pe alocuri rămâne un pic fetișist la adresa opulenței și în sensul ăsta poate The Farewell e mai preferabil ca reprezentare a unei experiențe veridice). Prezența pe postul de televiziune american ABC a serialului de succes Fresh Off the Boat (2015-2020) nuanțează mai departe paradigma, ca sitcom centrat pe o familie taiwanez-chinez-americană; conex, Eddie Huang, a cărui poveste de maturizare a stat inițial la baza serialului, tocmai are debutul regizoral cu Boogie (2021). Există, totodată, o mână consistentă de idoli și muzicieni, născuți sau crescuți în SUA și care activează în Coreea, care via succesul kpop-ului au popularizat și accesibilizat către un public mult mai tânăr și mult mai larg discuția despre identitatea american-asiatică, reprezentare și despre o relațiile personale cu cele două țări, înaintând propriile experiențe (vezi podcast-urile de la Dive Studios sau mai sus-amintitul Dumbfoundead).

Aceste lucruri fiind spuse, mă voi întoarce la ceea ce subliniam în început despre o anume universalitate a filmului, The Farewell negociind foarte atent această specificitate culturală cu un caracter emoțional complet relatable pentru oricine. De altfel, văzând filmul în pandemie, printre mari certuri, telefoane și Skype call-uri cu și despre bunici încăpățânați și bolnăviori care nu vor să stea acasă, China dulce-amăruie a The Farewell rezonează puternic (și chiar vizual) cu propriile amintiri ale unei vieți românești provinciale, cu același peisaj la granița dintre modernizare și dezolare, cu aceleași băbuțe superstițioase pentru care nunta în familie e evenimentul deceniului, cu aceleași medicamente aduse din străinătate „că-s mai bune acolo” și cu același miraj al emigrării către Vest. Întâmplător, din această cauză The Farewell e probabil singurul film pe care nu îl pot recomanda alor mei -pentru că it hits home și vom plânge împreună – dar pe care mi-aș dori să-l descopere singuri, fie și din întâmplare.

În prezent, The Farewell / Rămas-bun poate fi vizionat pe HBO Go.