Animația este, în mod tradițional, mediul preferat pentru adaptările cinematografice ale basmelor pentru copii – de la marile blockbustere produse de Disney, convenționale și igienizate, la micuțele bijuterii independente precum La Fille Sans Mains (r. Sébastien Laudenbach, 2016), care își permit nu numai o adaptare mai fidelă a poveștilor originale, ci și varii experimente stilistice. Însă artificiul cu care se mândrește La Tortue Rouge, lungmetrajul de debut al animatorului danez Michael Dudok de Wit (laureat al premiilor Oscar și Cartoon D’Or) este scenariul său original, care reușește să aibă calitățile unui basm sau unei fabule, dar evitând simultan un parcurs tipic al acțiunii. De Wit face echipă cu legendarul studio de animație Ghibli, care se află la prima sa co-producție internațională, pentru a crea o parabolă (doar aparent) simplă despre om.

Povestea se învârte în jurul unui tânăr bărbat care naufragiază pe o micuță insula virgină din mijlocul unui ocean. Acesta încearcă să evadeze construindu-și plute din bambus, însă de fiecare dată când se lansează la apă, o imensă țestoasă roșie îi distruge ambarcațiunea. Măcinat psihologic de către izolarea sa de restul umanității, bărbatul pare să omoare țestoasa – însă de sub carapacea sa frântă apare o femeie. Acțiunea filmului ajunge să se desfășoare de-a lungul a câtorva zeci de ani: cei doi se apropie și pornesc o nouă viață pe insula și cresc împreună un copil.

De Wit se folosește de o suită de tematici universale pentru a-și construi povestea: supraviețuirea, ambiția, cunoașterea, singurătatea și nevoia de apropiere umană. Însă modul în care acestea sunt utilizate la nivel scenaristic indică o amplă cunoaștere a mecanismelor care stau la baza povestirilor populare, cu caracter oral, dar și capacitatea de a le dejuca în mod ingenios. La Tortue Rouge permite să fie împărțit în două episoade: primul, în care protagonistul se străduiește să evadeze de pe insulă și al doilea, în care acesta decide să rămână acolo. Ceea ce este interesant ese că cele două părți sunt delimitate și de fidelitatea scenariului față de funcțiile narative clasice ale basmului și fabulei, după împărțirea morfologică a teoriticianului rus Vladimir Propp.

Prima parte trece rapid prin câteva din punctele-cheie ale basmului. Se începe cu starea inițială a protagonistului – prins într-o furtună pe mare. Prin lipsa oricărui alt detaliu despre biografia lui, înțelegem așadar că ele sunt inutile. Urmează apoi absentarea (aterizarea pe insula pustie) și interzicerea (plecării de pe aceasta). În ciuda unor încercări repetate de a încălca regula (de a pleca), protagonistul nu reușește, însă ajunge să recunoască personajul negativ (descoperă țestoasa) care comite acte ticăloase (distrugerea plutelor). El meditează asupra soluțiilor la situația în care se află (decide să se confrunte cu țestoasa), acționează și intră în conflict, urmând apoi victoria asupra inamicului. Însă de aici pornește ruptura: în loc să urmeze reîntoarcerea eroului în mediul său original și restul ipostazelor asociate, el regretă ceea ce a făcut și încearcă să își repare greșeala de-a fi ucis animalul. Însă odată cu apariția femeii-țestoasă, se sare aproape direct la punctul de final al basmului: momentul simbolic al căsătoriei. Povestea continuă dincolo de acesta în cea de-a doua parte, care devine (și transformă, la rândul ei și prima parte a naraţiunii) într-o meditație asupra vârstelor omului și a ipostazelor specific fiecărei perioade principale din viața sa.

Este remarcabil faptul că La Tortue Rouge este lipsit de dialog – chiar dacă aceasta este o marcă a multor filme îndreptate înspre un public tânăr. Această lipsă nu reprezintă nici o barieră, dar nici un mijloc de a facilita înțelegerea acțiunii: eliminând nu doar bariera lingvistică, ci mai ales interpretările gata-ambalate ale dialogului, La Tortue Rouge permite interpretări multiple și reușește să se adreseze unui public de toate vârstele. Personajele comunică folosindu-se uneori de onomatopee, dar, mai ales, limbajul corporal este explorat ca fiind un mijloc de comunicare între personaje: atunci când femeia apare pentru prima dată, ea se ascunde sub apă – răspunsul bărbatului este să-i ofere cămașa sa, realizând că aceasta resimte timiditate datorită goliciunii sale. Dezlipindu-și personajul principal din mediul urban, de Wit îl face să se întoarcă înapoi către natura sa esențială, explorând între timp și efectul singurătății asupra psihicului: odată ce i se alătură femeia-țestoasă, angoasele acestuia dispar. El abandonează viața pe care o avea dincolo de ocean, crescându-și copilul în universul natural-primordial al insulei. Însă o întâmplare aleatorie îl va face pe acesta din urmă să realizeze că există ceva și dincolo de universul în care trăiește: o sticlă ajunge la malul insulei, un obiect ce nu poate fi produs în lumea sa, care îl face pe bărbat să îi deseneze o schema a lumii „exterioare”. Acest punct va fi unul definitoriu în destinul copilului.

Fără a dezvălui (și) mai multe despre acțiunea filmului, merită subliniat faptul că La Tortue Rouge este un film care mizează profund pe atmosferă, creându-și treptat momentele dramatice și fără a le sublinia excesiv. Aici intervine și calitatea extraordinară a animației, un amestec între metode tradiționale și digitale care reușesc să se complementeze perfect, iar peisajele care servesc drept decor al acțiunii au un efect pictural, uneori chiar hipnotic. La Tortue Rouge permite atât interpretări simple, cât și de profunzime, recomandându-l astfel drept un film care poate fi vizionat de toate vârstele – atât în familie, cât și în afara ei.