Premii la Cannes: Premul pentru Cel mai bun scenariu (ex-aqueo), Premiul pentru interpretare masculine la Cannes 2017.

Din capul locului, You Were Never Really Here este un anti-film de acțiune, subliniat cu tușe impresioniste: povestea este cea a lui Joe, un recuperator care face o incursiune dezastruoasă într-un inel de prostituție infantilă ca să recupereze fiica unui senator republican. Ramsay se află din nou în postura de a adapta pornind de la o sursă literară: în cazul acesta, nuvela omonimă, cu tușe pulpy și ironice a scriitorului Jonathan Ames. Regizoarea transformă materialul-sursă într-un studiu fin al unui personaj idiosincratic, ale cărui paradoxuri sunt mai degrabă o sursă de empatie decât una de umor sec.

La fel ca în We Need to Talk about Kevin, tema principală cu care lucrează Ramsay este trauma – care se reflectă aici în interiorul personajelor sale, dar și în aspecte care privesc construcția scenariul și decupajul acestuia. Detaliile despre viața lui Joe sunt dezvăluite treptat, bucată cu bucată, iar înțelegerea spectatorului despre acesta se schimbă constant. La început, el pare a fi un deviant sexual cu porniri pedofile și ucigașe, datorită juxtapunerii (prin montaj) a imaginii sale în timpul auto-asfixiei cu o cameră de hotel însângerată și cu poza în flăcări a unei fete tinere. Puțin mai încolo, el pare să fie doar un asasin plătit cu un fetiș bizar și o posibilă atracție oedipală. De la jumătatea filmului începem să înțelegem că el este de fapt un veteran de război și fost agent FBI, trecut prin trauma unei familii cu un tată abuziv și violent. Acest lucru permite nu doar înțelegerea scopului său (de a recupera tinere fete din mânile unor abuzatori, element care pare să vină în continuarea traumei din copilăria sa), ci și o înțelegere mai intimă a personajului lui Joe și a motivațiilor acestuia. Toate acestea sunt redate prin intermediul unor flashback-uri scurte, care se tot repetă pe parcursul filmului, întocmai ca orice episoade traumatice ce revin mereu în mintea personajului.

Faptul că una dintre primele apariții pe ecran ale protagonistului îl înfățișează asfixiindu-se cu o pungă pe cap (moment care se va repeta de câteva ori pe parcursul acțiunii) duce cu gândul la opoziția libido–destrudo. Pe de o parte pare un gest erotic, care anticipează tema sexualității deviante care apare mai târziu în film. Pe de altă parte, e un fapt care subliniază o dorință ascunsă pentru moarte a lui Joe, fie că e vorba de moartea celor din jur sau de moartea proprie (așa cum va fi ilustrat într-un dream sequence de la final). Singura persoană față de care Joe manifestă tandrețe și umor este mama lui vârstnică – ducând cu gândul spre un alt concept Freudian, cel al complexului oedipal.

Pe parcursul filmului, Joe acumulează noi traume – pe care Ramsey decide să le filmeze în slow motion, care duc spre revelarea unor momente îngrozitoare prin serii de cadre care evită să arate de la bun început cadavre mutilate și însângerate – imitând parcă privirea unui om care refuză să privească din prima înspre ceva foarte neplăcut. La Q&A-ul de la Cinema Pro, Ramsey recunoaște că acest fapt se datorează și faptului că nu a dorit să glamourizeze violența – și, într-adevăr, de puține ori vedem în film un act de agresiune, ci doar consecințele acestuia (uneori, nici atât). Deși narațiunea este despre un bărbat care acționează într-un mediu profund masculin, optica narativului este una feminină: în timp ce agresiunea și violența dispar din cadru, ele sunt înlocuite de momente de retrospecție și introspecție, de sensibilitate. Mult mai pregnante devin momentele în care personajele stabilesc legături emoționale decât cele în care este comis un gest brutal.

Nu în ultimul rând, câteva note despre jocul lui Joaquin Phoenix, care și-a mai însușit în trecut rolul de anti-erou de acțiune în cele mai recente filme ale lui Paul Thomas Anderson (The Master, 2012și Inherent Vice, 2014), prestații pentru care a fost nominalizat la Oscaruri și Golden Globes. Deși diferența este dată în mare măsură și de diferențele de scenariu între filmele lui PTA și cel al lui Ramsay, Phoenix își schimbă complet abordarea în ceea ce privește personajul lui Joe. Aici, el abandonează orice urmă de agresivitate explicită sau de dezorientare, optând spre o abordare bazată în principal pe un tip de expresivitate facială și corporală subtilă, dozându-și cu multă economie momentele în care renunță la o imagine implacabilă și rece.

You Were Never Really Here este în mod cert printre cele mai bune titluri prezentate în acest an la Cannes, reușind să ofere atât o abordare regizorală care deconstruiește tropii unui tip de cinema relativ mainstream, interpretări complexe din partea distribuției cât și o înțelegere profundă, exprimată prin mijloace vizuale asupra felurilor în care funcționează psihicul uman. Este cu ușurință pe lista de filme must-see ale anului.