Ce poate fi mai clișeic decât o poveste de coming of age, prima dragoste și primul heartbreak al unei adolescente? Un subiect tatonat și epuizat în enorm de multe filme devine nou și sfâșietor sub regia și semnătura de scenarist a lui Céline Sciamma.

Naissance des pieuvres/ Water Lilies (2007), debutul regizoarei franceze, stabilește predilecția acesteia pentru momente mici cu impact mare asupra unor personaje care altfel ar fi neglijate. Marie (Pauline Acquart), protagonista filmului, își petrece vara prinsă în mreaja bazinului de înot: ajunge aici împreună cu prietena ei Anne (Louise Blachère) și rămâne pentru Floriane (Adèle Haenel), conducătoarea unei echipe de balet sincron, față de care se simte atrasă.

La bază, filmul lui Sciamma se bazează pe clișeele genului: Marie, protagonista, este o tânără introvertită, stoică aproape, nu se integrează cu alte persoane de vârsta ei, nu se remarcă în vreun fel deosebit. Prietena ei, Anne, e și ea un outcast: este mai plinuță ca restul fetelor, ceea ce îi afectează stima de sine, are un comportament adesea copilăros, naiv poate, este atrasă de François (Warren Jacquin) – tipologia băiatului atrăgător din liceu, în jurul căruia se formează o competiție. Floriane, cea mai frumoasă/atrăgătoare adolescentă, este pierdută între două etape ale vieții: joaca și flirtul adolescentin și așteptările de la ea care vin cu acestea, maturitatea sexuală.

Marie își petrece timpul privind: pe Floriane, pe fetele care înoată, tavanul de deasupra patului de acasă, urma buzelor pe ușa de sticlă lăsată de Floriane și, cel mai des, pe băieții, bărbații care flirtează și domină lumea lui Floriane. Împreună cu ea, ne proiectăm și noi, spectatorii, atenția asupra acestor factori – unde se întretaie aceste două priviri, cea de adolescentă atrasă de o fată și cea a spectatorului, martor al evenimentelor? Urmărim parcursul protagonistei, iar acțiunile ei fluctuează în jurul interesului față de Floriane, o mitizează pe aceasta și o condamnă în același timp.

Floriane este un element foarte important al filmului. Conștientizează modul în care este percepută din exterior (un obiect sexual) și cum asta îi influențează existența – după cum reiese din momentul ei de autoreflecție, discursul pe care i-l ține lui Marie când cele două se opresc dintr-o plimbare să vorbească pe niște trepte. În același timp, relația ei cu Marie rămâne ambiguă. Dacă Sciamma alternează între Marie și Anne, când vine vorba de personajul urmărit narativ, nu face același lucru și cu Floriane. Partea ei de poveste rămâne nespusă, o vedem mereu în relație cu Marie, ceea ce o transformă la un anumit nivel într-o antagonistă. Prin ideile și atitudinea ei se înțelege obligativitatea pe care o resimte față de latura ei sexuală: faptul că este virgină e un dezavantaj în ochii ei, ceva ce „trebuie rezolvat” pentru a se potrivi imaginii pe care o au ceilalți despre ea. Împărtășește un sărut cu Marie, după care o abandonează pentru a dansa în centrul atenției la petrecere. Suntem martori la suferința lui Marie pe tot parcursul filmului, vedem cum Floriane profită pe seama ei, cum îi încurajează atracția ca mai apoi să o îndepărteze, însă nu știm cum o afectează aceste lucruri pe Floriane, ea intră și iese din film ca fata remarcată în mijlocul unei petreceri.

În acest sens, discursul lui Sciamma este unul deprimant: Floriane, o adolescentă care s-a dezvoltat fizic înaintea celorlalte colege de la bazin, cu păr blond și ochi albaștri, nu iese din tiparul fetei atractive, deși e conștientă de constrângerile lui și îi afectează relația cu alte persoane din viața ei. Modul în care personajul răspunde la această realitate este momentul în care îi cere lui Marie să „îi ia virginitatea”. Își păstrează aparențele în ochii lui François, cu care urmează să aibă relații sexuale, dar controlează acest moment încât decizia și actul dezvirginării să îi aparțină pe cât posibil. Prin acest gest, Floriane evită să fie o victimă a presiunii sociale, cu atât mai mult cu cât mai târziu în film aflăm că refuză avansurile lui François. Rămâne mai departe fata din mijlocul petrecerii, după cum apare în ultima ei secvență, dar spectatorii devin conștienți de iluzia acestui statut.

Pe lângă Marie, care își descoperă sexualitatea de-a lungul narațiunii și suferă prima dezamăgire în dragoste, Anne are și ea un parcurs marcant. Într-unul dintre primele momente din film, o vedem pe aceasta la vestiarul de fete, cum așteaptă ca toată lumea să plece pentru a se schimba singură – din ceea ce putem presupune că este insecuritatea ei legată de modul în care arată. François intră peste ea și o vede dezbrăcată. În altă secvență din film, Anne stă în vestiarul gol cu brațele deschise, așteptând să se deschidă ușa. Trece de la a-și ascunde corpul la a se îmbrăca sugestiv, a flirta direct cu cel mai popular băiat din grup. Mai mult decât atât, când acesta îi face avansuri sexuale, ea îl refuză. Crește ca persoană, descoperă și își stabilește valori personale. Finalul o reunește cu Marie, cele două se despart din nou de ceilalți adolescenți: se aruncă în bazin și plutesc în ritmul lor.

Cele trei fete – legate în mod diferit de el – nu se îndepărtează niciodată prea mult de bazin. Universul lor este centrat pe el, iar Sciamma le îngrădește în acest spațiu: alternează între casele lor, plimbări prin cartier și din nou la bazin. Escapada lui Floriane, însoțită de Marie la clubul din Paris, departe de le scoate pe cele două din cercul vicios, le fixează și mai mult traiectoria.  Mediul în care se dezvoltă este unul opresiv, în timp ce dorința lor de integrare crește în contact cu ceilalți adolescenți, în ciuda anxietăților personale. Niciuna dintre ele nu se simte confortabil în acest spațiu, însă dintr-un motiv sau altul aspiră să îi aparțină.

Fetele petrec mult timp din film la casa uneia dintre ele, fără să vedem o figură parentală. Singurii adulți cu care personajele interacționează semnificativ sunt cei care lasă un impact negativ asupra lor: antrenorul de înot care o molestează pe Floriane, instructoarea care critică modul în care se epilează fetele, bărbații din clubul parizian – unul dintre ei chiar inițiază contact sexual cu Floriane, când aceasta e vizibil mult mai tânără decât el. Dacă aceste personaje rămân la un nivel unidimensional, e pentru că perspectiva din care îi privim e cea de adolescentă nesigură de primii pași pe care îi face în lume, iar acești adulți nu oferă un sprijin sau o atenție benefică lor, abuzează de poziția lor superioară ca vârstă și autoritate.

Pe lângă această nevoie fabricată de a conveni unor idei impuse de prejudecățile celor din jur, demonstrată de Anne și Floriane, Sciamma tratează în filmul ei artificialitatea frumosului, efortul neremarcat ce implică prezentarea acestuia. Floriane o aduce pe Marie la o sesiune de antrenament, iar aceasta intră în bazin și le privește pe sub apă pe înotătoarele care bat frenetic din picioare pentru a-și menține poziția de deasupra. Mișcările lor sunt agresive, rapide, continue. Nu sunt vizibile la suprafață, nu le ia nimeni în seamă, dar prin ele se mențin fetele pe linia de plutire.

Cu excepția lui Adèle Haenel, care în momentul producerii filmului avea deja experiență în fața camerei de filmat, Water Lilies este atât debutul regizoarei, cât și al celorlalte două actrițe din rolurile principale. Sciamma a optat astfel pentru o apropiere în colaborarea ei cu tinerele fete și pentru a surprinde cât mai ingenuu nesiguranța de sine și anxietățile specifice fiecărui personaj în parte. Această suprapunere între ficțiunea scenariului și realitatea pe care o experimentau actrițele în momentul filmării se resimte la nivelul receptării spectatorilor, poate cel mai evident în momentele de intimitate și vulnerabilitate fizică.

Regizoarea construiește prin această poveste, care nu mai poate fi redusă doar la un trop clișeic, o dinamică inovativă în relațiile dintre personajele feminine, evoluția sau stagnarea lor. Ne arată o fată care își pune pentru prima dată întrebări legate de sexualitatea ei și greutățile resimțite de ea în adolescență.