Documentarista libaneză Jocelyne Saab avea toate datele să fie observatoarea ideală pe durata anilor ’70 a transformărilor survenite în Orientul Mijlociu. Absolventă de economie politică, din fire curioasă și rezistentă la certitudini, având experiența trăită a unui război civil desfășurat în orașul ei natal Beirut, Saab avea să demonstreze în filmele-eseu din această perioadă că o cameră de filmare este mult mai mult decât o tehnologie de transcris realitatea. Această ambiție să capteze ca într-un fel de capsulă a timpului un moment istoric o va duce, destul de firesc, dincolo de granițele țării.

Libanul îi punea la dispoziție cel mai bun laborator al diversității culturale – condus după sistemul politic al confesionalismului, avea misiunea să permită coabitarea armonioasă într-o țară cu 18 secte (între care musulmani suniți, șiiți, druzi sau creștini maroniți). Dacă acest sistem e la rândul lui departe de a fi ideal – poate fi și a fost speculat în feluri periculoase, nu în ultimul rând cu intervenția unor mari puteri externe (iar în a doua jumătate a anilor ‘70, Liban era în toiul unui război civil) –, el totodată îi conferă lui Saab o perspectivă unică. Ajunsă în Iran în 1980, avea să constate că revoluționarii obținuseră împreună o victorie – șahul plecase în exil, iar monarhia autoritară a dinastiei Pahlavi, care în ultimele decenii direcționase cu forța prima centralizare politică a teritoriului iranian, tocmai se prăbușise –, însă schimbările dorite de diversele grupări în această utopie – a se citi termenul în sensul original grec de „nicăieri” sau „niciun loc” –, rămasă fără vechea ordine opresivă, nu erau nicidecum unanime.

Iran: Utopia în mișcare/L’Iran, l’utopie en marche (1980)

Revoluția iraniană încheiată în 1979 e numită la începutul documentarului lui Saab „o alianță a fiilor și bunicilor împotriva taților”. După o perioadă de dependență economică de Vest și cu o istorie pre-modernă lungă și agitată – așadar, greu de încadrat între granițe ferme și cu reguli omogene –, Iranul căuta să-și redefinească identitatea. Vocea lui Saab, citând această definiție a unui filozof iranian anonim, se aude din off peste o scenă domestică, una care va ancora dezbaterile ulterioare de pe stradă: camera o va urmări în continuare pe tânăra femeie din această reședință multi-generațională în care toți mănâncă și petrec timp împreună așezați pe jos; fata se ridică, își ia chador-ul din cuier și iese în lume, trecând pe lângă un perete pe care e scrisă mare, cu o culoare vie, o lozincă. Saab îi privește pe iranieni ca fiind cuprinși de o efervescență revoluționară admirabilă, deși, în acest punct al istoriei, deja în trena unor alte răsturnări politice dorite de popoare; vocea din off observă că nu aceiași tineri – iranienii pe care-i filmează pe străzile Teheranului – au luptat pentru ideile lui Nasser, Castro sau în victoria algeriană, arătându-i, însă, prin imagini iconice care ar putea fi la fel de bine extrase dintr-o altă revoluție (dezbat, afișează postere cu manifeste și figuri marcante ale disidenței anti-monarhice). Aceste imagini militante survin chiar înainte să vedem marșând trupele mixte ale „armatei celor douăzeci de milioane” – bărbați și femei antrenați să-și apere țara de vreun pericol extern sau intern –, pregătite de noua conducere clericală, în timp ce comentariul din off amintește că armata șahului, la rândul ei semnificativă, fusese decapitată.

L’Iran, l’utopie en marche e o raritate prin momentul surprins – începând filmarea după stingerea imaginilor deja clișeice cu mulțimile care se revarsă în stradă ca să susțină revoluția, dar înainte să fie puse în funcțiune noile instituții sau să fie din nou unită atenția iranienilor de invazia Irakului asupra țării lor. E un moment al cauzelor din care consecințele încă lipsesc, un punct în care Saab poate afirma sec, de exemplu, că mujahedinii vor să demonstreze că Islamul „poate fi revoluționar și modern”.

Ayatollahul Khomeini e văzut deja ca o personalitate carismatică și centrală, poate chiar ca un element de mizanscenă, deși fără o critică directă. Documentarul începe cu filmarea unui tipar, unde imaginea acestuia e reprodusă în masă. Figura lui se întrevede pe toți pereții, inclusiv, în scena domestică descrisă anterior, sus pe pereți într-o locuință fără mobilă – un chip care tronează mult deasupra înălțimii membrilor familiei așezați pe jos. Într-un discurs al noului (și trecătorului) președinte Banisadr, tabloul de mari dimensiuni ce-l reprezintă pe ayatollah într-o postură dramatică, pe fundalul căruia Banisadr vorbește la microfon, pare să eclipseze prezența în carne și oase de lângă el – aproape că pare că unul dintre cele două microfoane e pentru el.

Merită amintită afirmația istoricului Mehran Kamrava [1] despre rolul intelectualilor în propagarea unei ideologii revoluționare, mai ales că documentarul îi amintește pe Massoud Rajavi (ca profesor în piața publică de filozofie comparată) și pe (spectrul lui) Ali Shariati (sau Chariaati). „La fel ca gherilele, intelectualii aveau problema simplă a comunicării”, afirmă Kamrava. „Cum să comunici cu o masă de oameni suspicioși și nereceptivi la mari teorii, și să faci asta într-o atmosferă de represiune polițienească sufocantă? Cu toate astea, contribuția lor principală […] e un curent de gândire descris cel mai bine ca islamism politic […] care să echipeze religia pentru tratarea problemelor societății și politicii moderne.”

Documentarul lui Saab pare încununarea efortului cuiva care merge din ușă-n ușă și întreabă oamenii ce cred că va oferi sens lucrurilor. Pare că e exact un moment critic în procesul de a fi conservat cu mare sensibilitate la nuanțe pentru viitor, judecând după declarația lui Saab că, dintr-un motiv misterios, televiziunea franceză l-a refuzat la vremea lui. Revoluția împotriva șahului urma să fie ținută minte curând, în ciuda polifoniei inițiale, ca revoluția islamică – o respingere a stilului de viață vestic ca pe un fals model –, vălul va deveni peste vreun an obligatoriu, iar manifestările laice ale nonconformismului vor fi imposibile.

Circumstanțele istorice se desprind încet, fără nicio subliniere a importanței lor, din textura realului. Începuse invazia Afganistanului de către Uniunea Sovietică, lucru care deja dirija migranți afgani spre granița poroasă cu Iranul, și al cărei impact se poate argumenta că se întinde până în prezent. Se desfășura deja – pe durata neprevăzut de lungă de 444 de zile – ținerea unor cetățeni străini ostatici la ambasada SUA, un soi de răzbunare/exorcizare a iranienilor, după decenii întregi, a loviturii de stat din 1953 – schimbare de conducere susținută de CIA, care a eliminat un prim-ministru popular și i-a întărit puterea monarhiei. Criza ostaticilor va dura până la inaugurarea ca președinte a lui Ronald Reagan și va întări ireversibil separarea Iranului de lumea vestică, deși diversele forme de boicot economic se întrevăd deja în filmul lui Saab (de exemplu, o criză alimentară provocată de sancțiuni impuse de SUA și comunitatea europeană). Nimic din aceste lucruri nu sunt, însă, clare în prezentul narării, iar Saab notează laconic că iranienii se duc la ambasadă ca în pelerinaj, reiterându-și încrederea în revoluție.

Poate fi ușor de expediat istoria revoluției iraniene ca alegerea unui popor și consecințele ei – și poate fi ușor de judecat ca greșită, deși, în multe lipsuri ale societății, republica islamică îi seamănă leit monarhiei sub Pahlavi. Nici cauzele, nici urmările nu sunt, însă, fenomene izolate. Tot filmele lui Saab amintesc, de exemplu, că Libanul însuși are o minoritate religioasă șiită, trăind în regiuni de regulă cu nivel de trai precar – un istoric sunit (în Le Liban dans la tourmente, 1975) îi descrie ca „proletarii Libanului”—, și și aici înaintea revoluției iraniene se simt unde de șoc de la apropierea între religie și politică.

Din acest punct de vedere e inspirată decizia Festivalului One World Romania să grupeze documentarul cu două scurtmetraje ale lui Saab despre Egipt: L’Amour d’Allah (ou La montée de l’intégrisme) și Les Coptes, La croix des pharaons, ambele din 1986. Ambele tratează etnografic grupuri/fenomene religioase din Egipt. Primul urmărește (poate prin filtrul transformărilor din anii ’80 a republicii islamice din apropiere) înăsprirea doctrinelor islamice care par să se petreacă în Egipt, odată cu ascensiunea Frăției Musulmane. Nu e doar vizibil în vitrinele magazinelor care vând hijaburi și ținuta femeilor care poartă rochii lungi și drepte, ci pare să reiasă din preocupările adolescenților pe care Saab îi ascultă răbdător. Celălalt se concentrează pe originile și obiceiurile copților – o comunitate în expansiune, conform declarațiilor unui preot intervievat, și o prezență creștină marcantă în Orientul Mijlociu. Văzând aceste filme peste patruzeci de ani, e mai ușor de verificat ce previziuni s-au adeverit sau nu, însă nu doar la asta se reduc aceste fragmente de realitate curatoriate de Jocelyne Saab.

„L’Iran, l’utopie en marche” alături de cele două scurtmetraje vor rula la Festivalul One World Romania pe data de 3 aprilie, ora 18:00, la Cinema Union.

[1] Kamrava, The Modern Middle East A Political History since the First World War (University of California Press, 2005), p. 151