Cineasta franceză Agnès Varda ocupă un loc aparte în lumea regizorilor secolului XX, fiind una dintre figurile centrale ale mişcării Rive Gauche (o mişcare concomitentă cu Nouvelle Vague-ul, dar mai preocupată de latura politică şi literară a filmului). Realizând deopotrivă filme de ficţiune şi documentare, ea este una dintre cele mai importante regizoare de film feminist ale secolului trecut. Aflată la începutul anilor ’80 în Los Angeles, Varda realizează Documenteur, un lungmetraj relativ scurt (61 min) despre povestea unei mame singure, aflate la marginea sărăciei.
O avem în centrul poveştii pe Emilie Cooper, o tânără mamă, a cărei căsnicie se destramă la puţin timp după ce ea şi soţul ei se stabilesc în Statele Unite. Singură, pe un continent străin, diferit şi dur, protagonista se străduie să facă lucrurile să meargă mai departe într-o suburbie mizeră din Los Angeles. Mai degrabă un film-portret decât unul narativ, Documenteur radiografiază psihicul vulnerabil al Emiliei şi contextul socio-economic precar în care e constrânsă să trăiască. Din fericire, măcar partea spirituală este bogată: ea retrăieşte momentele de tandreţe pe care le-a avut alături de fostul ei soţ, face tot posibilul să îi ofere copilului momente de fericire pe cât de mult poate şi reflectă asupra naturii propriei vieţi.
Bazându-se tocmai pe scene cotidiene din viaţa personajelor şi îmbogăţindu-le adesea cu monologurile lor interioare, Varda creionează atent sentimentele lor de fericire şi tristeţe într-o cheie a banalităţii, fără a le submina totuşi importanţa. Emilie este văzută ca un părinte imperfect şi suferind, dar totuşi capabil (măcar intenţional) să îi ofere copilului său momente de bucurie şi tandreţe. Prin amestecul formulelor introspective cu cadre lungi fără dialog, de documentar observaţional, Varda creează imaginea extrem de intimă a unei femei şi a suferinţei sale.
Filmul are şi o latură (foarte subtilă) de critică socială: ei locuiesc într-o periferie în care trăiesc imigranţi aflaţi la limita subzistenţei. Mesele lor sunt nesănătoase, răsfăţul este pentru ei o simplă plimbare sau o vată pe băţ. Vina nu aparţine doar soţului care a abandonat, ci şi societăţii care izolează femeile singure înspre job-uri simpliste. Dar aceste roluri sociale nu fac ca ele să fie inferioare: din contra, Emilie şi prietena ei chelneriţă sunt văzute în ipostaze de suferinţă (vorbind despre viaţa departe de cei iubiţi, căutând mobilă în gunoi). Singurele femei care par a o duce bine sunt cele de carieră (precum şefa Emiliei), care sunt înconjurate de bărbaţi în mediul profesional.
Documenteur însă suferă de câteva incoerenţe în realizare. Cel mai evident este cel al jocului actoricesc: cu excepţia celor doi protagonişti (jucaţi superb de Sabine Mamou şi Mathieu Demy), majoritatea personajelor sunt interpretate cel mai probabil de către neprofesionişti, rezultând scene în care dialogul e livrat artifical, reacţiile par nefireşti sau întârziate. Un exemplu este scena în care Emilie primeşte un telefon de la o prietenă: în timp ce Mamou trece cu naturaleţe de la fericire mimată la plâns, interlocutoarea ei nu transmite nicio emoţie, pare doar să citească textul pentru a duce scena la capăt. Deşi efectul poate fi intenţionat tocmai pentru a sublinia indiferenţa personajului, tot deranjează.
Filmul este şi relativ inconsecvent ca structură: începe cu voice-over-ul unui narator care dă tonul filmului şi intenţiilor sale, apoi urmează monologul interior al Emiliei. Apare târziu şi un monolog al lui Martin, fiul Emiliei, care este mult prea matur pentru vârsta personajului, iar în ultima jumătate a filmului tehnica e abandonată complet. Acestea încetează destul de brusc, fără a fi demarcate cele două jumătăţi ale filmului, singura corelaţie fiind faptul că în a doua parte nu există cadre din perspectiva protagonistei – atenţia se concentrează asupra acţiunilor ei vizibile. Deşi motivaţia lor este de-a sublinia diferenţa între viaţa exterioară şi interioară a Emiliei, ilustrând gânduri abstracte, nu concrete, filmul capătă o profunzime reală abia când când textul relativ pretenţios dispare.
În linii mari, Documenteur este un film bun mai ales privit în cheia tematicilor feministe şi sociale pe care le atinge: greutăţile mamelor singure în societatea modernă, raportul acestora la rolul pe care ele trebuie să îl îndeplinească, viaţa în suburbiile sărăcăcioase ale imigranţilor, problemele provocate de precaritatea financiară. Portretul familiei este astfel unul acut şi realist, singurele idealizări ale scenariului fiind intervenţiile din voice-over. Este un film care merită văzut de către cinefilii interesaţi de zona cinemaului feminist – perspectiva feminină asupra acestor tematici înlesneşte crearea unei imagini intime a femeii, deloc obiectivizată, deloc facilă (chiar şi cele câteva scene nud ale filmului nu transmit niciun ton sexual). De văzut la pachet cu documentarul Mur Murs.