To the Moon captează prezența fantomatică și seducătoare a lunii într-un omagiu poetic care ia forma unui film-eseu experimental. Compus dintr-o serie de fragmente literare cu ecouri în literatura modernă a lui James Joyce și Clarice Lispector și Samuel Beckett, secvențe extrase dintr-o vastă arhivă de filme care trimit la canonul sacru al cinemaului – Alice Guy-Blaché, F.W. Murnau, Satyajit Ray, Alexander Korda, Charlie Chaplin, dar și filmări recente ale lunii realizate de regizorul irlandez Tadhg O’Sullivan și de alți creatori de pe teritoriul a mai multor țări și continente, filmul se derulează pe o coloană sonoră contemplativă ce variază de la operă la noile partituri ale Amandei Feery și Lindei Buckley. Un mix eclectic și oarecum delirant, am fi tentați să spunem, însă problema unei posibile inconsecvențe vizuale este rezolvată de regizor prin alegerea sa de a filma cadrele contemporane pe peliculă de 16mm, cu un frame ratio de 4:3; scenele prăfuite din arhivă se îmbină grațios cu filmări recente, într-un registru vizual echilibrat care reușește să te fure, amortizând o eventuală conștientizare a diferențelor spațio-temporale radicale.

Filmul traversează secole și explorează un fenomen pe cât de universal și banal, pe atât de magnetic și încărcat de lirism. Prezența lunii în (in)conștientul colectiv de acum și din toate timpurile rezumă atemporalitatea ei și, la fel de mult, ciclicitatea experienței umane. Deși e doar un imens satelit arid și indiferent, luna devine, în concepția privitorilor de pe planetă, un ecran care suportă aproape orice proiecție de tip ideatic: visuri, idei, credințe, superstiții, mituri care capătă diferite semnificații în funcție de timpul istoric sau de mediul cultural care le generează. Prezența lunii explică nebunia, dar și fertilitatea, mareele, dar și urletul lupilor din păduri; tot luna determină schimbări de natură astrologică și participă la momentele romantice dintre îndrăgostiți. Lunii i se închină imnuri, dar și cântece de jale, luna este deopotrivă o emblemă folclorică, dar și una de factură romantică.

Fără să emită pretenții exhaustive, colajul cinematic al lui O’Sullivan urmează structura ciclică a fazelor lunii, într-un cadru narativ controlat, care permite, totuși, o libertate destul de mare, materializată în asocieri libere și salturi abrupte, de pildă, de la cadre cu îndrăgostiți la imagini enigmatice ale naturii lipsite de personaje. Fazele lunii sunt menționate aici în intertitluri, de exemplu “Earth Fragment” (,,Fragment de pământ”), care structurează atent materialul, în timp ce funcționează ca niște indicatoare vis-à-vis de starea de spirit a segmentului care urmează să contamineze ecranul.

Fiecare secvență și fiecare element din film sunt expresia unei fascinații față de lună, prin care regizorul și întreaga lui echipă încearcă să ne conducă spre o experiență de identificare; o pistă atât de sigură care nu poate da greș nicicum pentru că oricare dintre noi, dacă ar sta să reflecteze, ar găsi că a trăit o experiență și că poate relata cel puțin o frântură de poveste care să aibă în centru luna sau ca ea să fie cel puțin undeva în fundal. Pe lângă omagiul evident care i se aduce în filmul-eseu, imaginile cu oameni privind luna te fac să contempli și asupra actului privirii per se; te forțează să îți concentrezi atenția asupra unui fenomen pe care ești tentat să-l neglijezi. În același timp, filmul este și o incursiune splendidă în istoria cinemaului, te provoacă să faci conexiuni și să-ți scotocești prin memorie. În sensul acesta poate fi și un chin – dacă întrebarea ,,De unde știu eu cadrul ăsta?” nu are un răspuns imediat.