Competiția națională a celei de-a 24-a ediții a Cinemaiubit materializează din nou potențialul deosebit al studenților-cineaști din România, de la București (UNATC* sau Universitatea Hyperion) până la Cluj Napoca (Universitatea Sapientia), prin 37 de filme împărțite în cinci calupuri. Fiecare calup potrivit aranjat încât să includă un număr egal de filme de ficțiune și documentare. Trei dintre aceste calupuri încep și se încheie cu câteva animații scurte și foarte inventive, două fiind chiar abordări ludice ale Mitului lui Sisif (Dealul vieții de Andra Moraru; Sispihescu de Maria Dimancea). Majoritatea filmelor par să fie turnate înainte de pandemie, având un număr considerabil de cadre exterioare (Ada Gabor de exemplu, în Cerul curat, de trăznet nu se teme, creează compoziții à la Wes Anderson în casa personajelor ei din Delta Văcărești, locul unde se petrece mare parte din acțiune). Dar pandemia și-a lăsat puternic amprenta pe alte câteva scurtmetraje din selecție – cele mai evidente exemple fiind Apartamentul X (Marius Papară), Duminica Învierii, jurnal de carantină al lui Andrei Olănescu, animația The Bullfinch (Răzvan Sersescu) și claustrofobicul Echopraxia (Ruxandra-Maria Socor). (Legendă foto: Alma Buhagiar acceptând un premiu la Cinemaiubit 2019.)

Împreună – România, UNATC (Alma Buhagiar)

Sebi, un băiețel de clasa a patra care locuiește cu tatăl său, urmează să plece în vacanță cu mama lui, noul ei iubit, Doru, și fiica adolescentă a acestuia, Irina. Pe parcursul serii și dimineții de dinaintea plecării, suntem spectatori la discuții, certuri, glume și momente de tăcere care ne dezvăluie treptat relațiile dintre cei cinci. Filmul este structurat ca o înșiruire de momente în doi (Sebi cu tatăl, apoi cu mama, părinții băiatului, Doru și Irina) ce relevă diferențele dintre relațiile formate între personaje. Un contrast important se creează între cele două relații de tip tată-copil (Florin-Sebi și Doru-Irina), una fiind marcată de o înțelegere tacită și cealaltă de o înstrăinare ascunsă sub preș. Sebi și Florin au tocmai ceea ce își dorește Irina de la tatăl ei: momente în care stau împreună doar ei doi, ceea ce le permite o apropiere și o înțelegere reciprocă deosebită. În schimb, Irina n-a vorbit cu Doru timp de trei ani și acum, când vrea să petreacă timp împreună cu el, mama lui Sebi e mereu prin preajmă – iar faptul că e mai apropiată ca vârstă de ea decât de tatăl ei o face pe Irina să o perceapă ca pe un fel de concurență. Poate cel mai important lucru pe care îl reușește filmul Almei Buhagiar este poziționarea grijulie, apropiată și totodată echidistantă față de personaje. Împreună nu ne servește un personaj principal preferat, ci ne poziționează într-un punct de vedere observațional ce ne permite să vedem toate perspectivele din poveste și ne arată că, în situația unui divorț, toți sunt victime colaterale. Personajele sunt totodată împreună (unite prin relația mamei lui Sebi cu Doru) și separate, fiecare trăind propriile suferințe în legătură cu situația familială în care se găsesc. În ciuda încercările lor de apropiere, totul rămâne cumva fracturat. Finalul constituie și singurul moment din film în care îi vedem pe toți împreună: toți cinci se strâng la mașină, iar Sebi, cel care face de fapt legătura dintre cele două fragmente de familii și singurul care oscilează între cele două lumi, pășește pentru câteva zile în lumea mamei. (Alexandra Apețean)

Gheorghiță își găsește curajul – România-Germania, UNATC – Filmuniversität (Letiția Popa)

 În Gheorghiță își găsește curajul observăm printr-o mică lentilă de tip cinéma vérité câteva momente scurte din viața de zi cu zi a unui deținut dintr-un penitenciar din Botoșani – Gheorghiță Neamțu. Mai mult de jumătate din film este alcătuit dintr-o scenă în care cel mai carismatic coleg de celulă, Mânuță, îi joacă niște farse – una mai răutăcioasă ca alta: îi toarnă un bol de apă în cap într-o joacă de-a logodna, că apoi să-l convingă să ia o lingură încinsă în mâna după ce i-a lăsat impresia că ar fi câștigat un pariu. Este o scenă în care vedem cum aceștia găsesc o modalitate de a-și umple creativ timpul atât de lung printr-o distracție atât de simplă într-un context atât de nefavorabil, dar și cum se formează un tip de ierarhie după gratii, în care un om ca Gheorghiță, care trece nonbeligerant prin închisoare, emană naivitate și devine prada perfectă pentru glumițele de interior. Circumstanțele duc chiar și echipa de filmare să participe (indirect) la ultima farsă – boom operator-ul oferă bricheta esențială pentru derularea ei. Majoritatea timpului din afara celulei și-l petrece la cantina închisorii, unde lucrează neostenit și speră să fie remarcat doar pentru buna purtare. Letiția Popa păstrează totuși o distanță față de situația personală a lui Gheorghiță; desi începe cu un interviu scurt în care aflăm că este acolo pentru ucidere din culpă și mai are 2 ani până și-ar putea scurta sentința prin bună purtare încât să se întoarcă la familia sa, mai multe detalii specifice nu ne oferă. Cu același tip de obiectivitate îi este prezentată și rutina zilnică de la cantină. Singurul loc care pare a fi exact ca afară, și care poate îi oferă măcar un gram de libertate. (Ștefan Ristea)

 Vânătoarea de cerbi – România, UNATC (Andrei Olănescu)

 Mihai, un tânăr de 22 de ani, își însoțește tatăl biologic la vânătoare – este prima dată de fapt când ei doi se văd față în față de când el era doar un bebeluș. Îi mai văzuse fața doar într-una dintre singurele fotografii negăurite cu părinții lui din casă. Au de recuperat foarte mult și tatăl este bucuros că i-a acceptat invitația după atâția ani, doar că golul patern din viață lui Mihai este deja prea mare pentru o reconciliere rapidă. Tatăl, cu o uniformă în culori de camuflaj pe el și o căciulă în cap a carei blană se asortează perfect cu barba, este în mediul său natural, pe când tânărul, îmbrăcat mai degrabă pentru o ieșire în oraș, pare pierdut în pustietatea pădurii pe timp de iarnă. Căciula lui portocalie contrastează cromatic peisajul și l-ar scoate imediat în evidență în prezența unui cerb – doar că ambii știu foarte bine că vânatul este doar un pretext pentru această întălnire. Andrei Olănescu face foarte mult cu puțin în acest film, folosindu-se de mult dialog scurt și la obiect, dar ale cărui cuvinte poartă o putere emoțională considerabilă, precum și de o mizanscenă statică care lasă conversația lor să se deruleze verosimil. Tatăl îi pune în cârcă fostei soacre pedante vina pentru divorț și alienarea de fiul său, dar omite câteva episoade de violență domestică din trecutul lor despre care Mihai a aflat câte ceva de la mama sa.  Par a fi niște evenimente serioase pentru care el nu și-a asumat vina până acum, iar Mihai pune întrebări din ce în ce mai tăioase pentru a ajunge la o versiune de mijloc, și implicit la miezul cauzei pentru care a fost privat de dreptul de a avea doi părinți. Vânătoarea de cerbi are un average shot length măricel (de 58.8”) datorită a șase cadre fixe care ocupă mai mult de trei sferturi din lungimea sa, dar care sunt pline de acest dialog esențial pentru construcția personajelor și expunerea unor biografii condensate ale lor. Prin acest tip de mizanscenă este punctată și distanța dintre Mihai și tatăl lui, care devine din ce în ce mai mare cu cât află mai multe despre relația tumultoasă a părinților săi. (Ștefan Ristea)

 Runtime (fară generic) – 20 min si 45 sec

ASL – 58.8 secunde (21 de cadre)

Venim pe rând și mergem pe sărite – România, UNATC (Mihnea Toma)

Documentarul semnat de Mihnea Toma începe cu imagini dintr-un sat încețoșat de munte peste care este suprapusă vocea unei femei în vârstă ce cântă despre trecerea în viața de apoi. În aceste locuri își dă ultima suflare o veche tradiție românească: cea a cântărețelor de la înmormântare (sau, cum le cunoaștem cei mai mulți dintre noi: bocitoare). Venim pe rând și mergem pe sărite este structurat în două părți. Prima parte, sub formă de interviu, suprapune poveștile și cântările femeilor, dar și cuvintele preotului peste imagini din casele lor, din sat, de la cimitir, și de la slujbă. Preotul nu pare a fi de acord cu obiceiul, pe care îl consideră pâgân, dar femeile nu țin seamă de opinia lui și insistă că nu pot să nu-și plângă morții – nici documentaristul nu pare a fi de acord cu reprezentantul bisericii, încât sare repede la montaj peste reproșurile lui și se concentrează mai degrabă pe farmecul bătrânelor decât pe diversele polemici ce se pot naște în jurul tradiției lor. A doua parte cuprinde o secvență de înmormântare (cântecul bocitoarelor, drumul mortului etc.), o discuție glumeață între trei dintre femei, fiecare comentând unele dintre versurile mai amuzante pe care le știu, urmată apoi de un moment în care cele trei interpretează unul dintre cântecele lor (dar nu înainte de a glumi despre alte dăți când au mai cântat demonstrativ și vecinii au venit să le întrebe cine a murit). Documentarul reușește să îmbine perfect umorul și emoția, oferind o privire intimă, plină de sensibilitate asupra acestor femei și a tradiției pe care ele o întruchipează. Imaginea și montajul susțin acest demers regizoral, apropiindu-l pe spectator de cele cinci femei și făcându-l să simtă dragostea pe care o au atât pentru obiceiul lor, cât și una pentru cealaltă. Căci în satul Romuli, unde pare că stă mereu să plouă și roua în copaci arată ca niște lacrimi, bocitoarele formează un mic grup de prietene și, deși cântă despre moarte, ele sunt foarte pline de viață. (Alexandra Apețean)

Povestiri din Orașul Obor – România, UNATC (Ada Gabor)

 „Aici îmi place foarte mult. E multă animație, multă lume. Lume de la țară, care vorbește popular (…) asta îmi place mie cel mai mult, nu simandicos, în stil de București. Da? Direct așa, și la obiect.”

Filmul de anul II al Adei Gabor este un soi de odă vizuală adusă celei mai emblematice piețe din București și, bineînțeles, oamenilor care o animă în fiecare zi. Pe unii îi vedem filmați de o cameră pitită după tarabe, printre legături de cimbru și leuștean sau grămezi de cartofi, pe alții îi și auzim, conversând și glumind cu realizatorii despre piață și viață. Uneori dialogul e în contrapunct cu imaginile, cei pe care îi auzim vorbind nefiind în cadru. Sunt oameni ale căror povești sunt la fel de interesante ca aceea a locului în sine, oameni cu care poți conversa privind probleme concrete, pragamatice chiar (o femeie ne explică care-i diferența dintre un măr de supermarket și unul de piață, și cum să le distingi) sau altele ceva mai abstracte, filosofice chiar (un băiat mai simandicos din peisaj reflectă asupra condiției sale și potențialului de a o depăși într-un dialog cu un membru al echipei de filmare). Nici camera nu își poate depăși condiția aici – deși are unele tentative de a se distanța de subiect și a-l filma obiectiv, fiecare este urmată de măcar o privire, daca nu chiar o adresare directă către ea. De la primele două cadre din care aflăm că se filmează cu autorizație și se trage o clachetă “Universal Studios” goală (doar nu sunt necesare dublele în acest documentar) până la genericul de sfârșit, peste care auzim o discuție care confirmă că este un proiect de anul II pentru facultate, filmul păstrează o anumită transparență în relație cu spectatorul. O femeie care își aranjează basmaua pe cap, alta care s-a întâlnit cu o fostă colega după 25 de ani, căruciorul lui Ion, bărbatul care doarme în piață peste noapte: toate sunt părți integrante ale acestei comunități. Cele mai minuscule momente și mișcări poartă măcar o urmă de poezie în ele când sunt trecute prin filtrul cinéma vérité în această simfonie a Orașului Obor. (Ștefan Ristea)

*Avem parte și de o colaborare cu Universitatea de Film “Babelsberg Konrad Wolf” din Germania pentru Gheorghiță își găsește curajul (Letiția Popa)