Zborul meu până la Teheran cu ocazia Festivalului Internațional de Film Fajr a fost și prima mea ieșire din Europa. Am aterizat acolo și primul lucru pe care trebuia să-l fac era să îmi iau viză din aeroport (prima mea viză!), iar asta a presupus o așteptare de vreo oră și jumătate la două cozi; după ce rezolvam la a doua, trebuia să mă întorc  la prima. Am avut timp și context să mă simt ca acasă. Cât așteptam, am stat cât se poate de îmbrăcată, pentru că a durat o vreme să îmi dau seama cât de interpretabil e codul vestimentar în Iran și mă gândeam să nu contrariez tocmai interpretarea funcționarilor de la biroul Vize. Purtam palton. Era foarte cald în aeroport, dar în București, când am plecat, nu fusese.

Veneam la festival, deci nu trebuia să mă descurc singură. Se ocupa echipa FIFF să ajung din aeroport în oraș, de la hotel la cinema, iar acolo să intru în sală să văd filme și să fie subtitrate în engleză. Una din marile mele curiozități în ce urma să văd era cât diferă imaginea cinemaului în Iran de cea din afară, consolidată de filmele care rulează la Cannes, Berlin & co. Două lumi diferite cu siguranță nu sunt, pentru că decorațiunea cea mai vizibilă din holul cinemaului era o expoziție foarte amplă de postere în memoria lui Abbas Kiarostami – deși tot cu ocazia călătoriei am aflat de la cinefilii iranieni că filmele lui de după Unde e casa prietenului? nu au fost distribuite în Iran. Ce pot să spun e că diversitatea producțiilor iraniene e mai mare – și vorbesc despre asta mai pe larg într-un articol care va apărea curând pe Festivalists –, și că, din cele câteva filme distribuite internațional în fiecare an,  reiese mai omogen pentru străini decât e, de fapt. (Apropo de local support, a fost foarte util pentru documentare că pot apela la câte un iranian nou-cunoscut să-mi ia cifre din publicații în persană, apoi la un alt vorbitor de persană să le verifice. Transparența informațională în ce găsești în engleză despre Iran e mai mică decât în alte părți.)

În fiecare dimineață, ghizii organizau câte un tur al orașului – am apucat să vizităm, între altele, Palatul Golestan (#culori #mozaicdeoglinzi #secXVIceeacenupreaveziînTeheran), Muzeul de Covoare (numai în Iran, manufactura unui covor persan durează un an, ceea ce cred că înseamnă că-și merită locul în muzeu la fel de mult ca orice formă de artă artizanală), Muzeul de Artă Contemporană și Studiourile Ghazali (care sunt un decor de epocă în aer liber, pentru cine vrea să filmeze Teheranul acum 200 de ani sau, de ce nu, o epopee biblică – soarele deșertic a fost acolo dintotdeauna și templul cu coloane imense l-au construit). Cât ne plimbam prin Teheran, mergeam în grup și treceam strada în grup, ceea ce e cam singura șansă ca pieton să fii lăsat de șoferi să traversezi curând strada – se pare însă că există restricții în anumite zone pentru accesul autoturismelor sau motocicletelor la ore de vârf, deci măcar iau măsuri.

Orice festival internațional e inevitabil o bulă care-ți limitează orizontul, pentru că presupune mulți străini care petrec timp unii cu alții (și cu voluntarii/angajații vorbitori de engleză ai festivalului cărora le place același mediu), discutând o bună parte din timp despre film și despre alte festivaluri. Mă așteptam să fie toți mai puțin prinși cu treabă decât la Cannes și la Berlin (și am avut dreptate) și participarea era mai puțin rutinată pentru că mulți invitați erau la prima vizită în Iran, dar și dincolo de asta, părea mai mult loc pentru respirat și pentru imprevizibil. Primul semnal că sunt într-o parte a lumii în care harta are alt centru de interes a fost că toți înțelegeau greșit – și în același fel – de unde vin. Conversația decurgea așa: „Where are you from?” „Romania.” „Oh, Armenia?” Dicția mea devenea mai bună la fiecare nou „Where are you from?” și reacțiile nu păreau să se schimbe – așteptam să se facă zece neînțelegeri și să mă prezint ca fiind „from Romania, not Armenia.” (Dacă vă întrebați și voi, distanța între București și Teheran e de vreo 3.000 de kilometri, iar între Erevan și Teheran e de vreo mie.) A urmat și un al doilea semnal că sunt departe: un iranian mutat în Olanda pe care l-am cunoscut acolo mi-a zis (și mi-a tot repetat până a fost sigur că-l cred) că el urăște din principiu toți criticii de film, dar a treia-patra oară când ne-am intersectat pe holul festivalului mi-a zis că totuși presupune că sunt ok, că altfel sigur n-aș fi venit în Iran.

Aveam WiFi, mai bun sau mai prost, atât în hotel, cât și în cinema, dar accesul la anumite site-uri – de pe IP iranian, deci nu neapărat, inevitabil, din Iran – era restricționat. Facebook, Twitter și alte rețele de socializare erau blocate (în sensul că, dacă încercai să intri, primeai un mesaj de eroare în Farsi sub forma unui tabel cu poze de fundal; nici până la plecare n-am memorat ce anume scrie, dar imaginile le recunoșteam din prima!). BBC și alte pagini media – inclusiv Digi24, deși nu m-aș fi așteptat – erau blocate de asemenea. (Acoperișul de Sticlă mergea ok, mulțumesc c-ați întrebat, nu ne veți duce dorul dacă ajungeți în Iran.) Asta, cenzura filmelor (despre care discut mai pe larg pentru Festivalists) și faptul că vei regreta dacă încerci să faci small-talk despre Israel sunt cele mai vizibile semne de tensiune politică după ce multe alte zvonuri despre viața în Iran se dovedesc false.

Ca să termin dintr-o suflare cu curiozitățile/prejudecățile mele posibil entitled dinaintea călătoriei, se pare că e adevărat și zvonul că oamenilor din Iran le plac vizitatorii și că opresc străinii să se fotografieze cu ei. Există undeva în lume o imagine de la studiourile Ghazali în care suntem eu, un scenarist bulgar și un extra care lucra acolo (probabil va fi singura poză pe care o am în viața mea cu un tip în uniformă, iar faptul că era o armură metalică e un bonus neașteptat). Partea cea mai amuzantă e că noi figuram în poză ca vestici – ceea ce eu cu greu aș putea să mă consider și nici nu s-a prea întâmplat să mă considere altcineva; deși acum, că am avut ocazia, cred că aș putea, la destule repetiții, să dezvolt o aroganță vestică – deci n-ar trebui să-i judec pe cei care o au. În același timp, dincolo de izolarea pe care o indică faptul că iranienii se entuziasmează să fie vizitați, mă gândeam cât de nice și ospitalieră e perspectiva fotografierii, ca suvenir, cu străinul. Dacă, să zicem, în Londra vine un localnic la tine pe malul Tamisei să vă faceți un selfie, e destul de clar că hrănește narcisismul tău și că o să-ți ceară o sumă negociabilă de bani pentru fotografie; primul indiciu e că poartă haine și cap de Shrek, și cine nu vrea să posteze pe social media o poză cu Shrek?

M-aș pregăti să închei pentru că nimeni nu vrea un play-by-play al călătoriei mele în Iran. Ar dura o săptămână, ceea ce e prea mult pentru online, și ar implica vizionarea lui Voyage of Time al lui Terrence Malick; și credeți-mă, Malick nu devine mai interesant nici atunci când măcar nu se mai preface că urmărește un plot – luați-vă cele 90 de minute din viață pe care le-ați pierde cu filmul pentru altceva. Însă, pentru că vreau să evit clișeele riscante pentru un text de tip „Iranul în 5.000 de caractere”, închei cu trei lucruri care s-ar fi putut petrece altundeva, dar întâmplător s-au petrecut aici.

1) Una din voluntarele cu care am stat la un ceai în timpul festivalului terminase o facultate de literatură spaniolă, așa că am avut reflexul să-i spun că româna e o limbă latină și că seamănă destul de mult. Mi-a cerut să vorbesc în română, să se convingă (era surprinzător de greu, după cinci zile de festival în care n-o mai vorbisem și monologând față de oameni care n-o înțeleg). M-a ascultat și a tras concluzia că nu, nu, seamănă mai degrabă cu rusa.

2) La Muzeul de Artă Contemporană mi-am/ne-am pus iar problema dacă merită să fotografiezi opere de artă – dincolo de faptul că iese o reproducere mai proastă decât există deja online, la artă contemporană e și mai tricky. Oare culoarea dintr-o fotografie după Mark Rothko are vreo relevanță pentru culoarea lui Mark Rothko din opera propriu-zisă? Pe lângă asta, mai era în muzeu o serie de cutii suprapuse/rafturi de Donald Judd. Am tras concluzia că singurul fel să le fotografiezi just e să-ți faci un selfie cu ele, pentru că așa va conta perspectiva din care le contempli, distanța, înălțimea ta – așa cum a vrut Judd să-i receptezi opera.

3) Un filmmaker (nu dau nume) i-a promis altuia cu care se împrietenise la festival că merge să-i vadă filmul. A ajuns, nu i-a plăcut și voia să-l evite pe regizor ca să nu fie obligat să-i spună. Stabiliseră să se audă dimineața următoare, doar că, nevrând să îl supere, s-a înscris pentru un tur prin Teheran să aibă unde să plece să nu-l întâlnească. Așadar, buna creștere îți lărgește orizontul.