În eseul video How to Do Visual Comedy, Tony Zhou – creatorul interesantei și informativei serie video Every Frame a Painting – susține că elementele formale găsite în limbajul vizual al comediilor americane sunt neinspirate. Mai exact, după Zhou, comediile americane nu sunt filme, ci sesiuni de improvizație montate cu grijă. El oferă drept exemplu toate comediile realizate după succesul filmului Knocked Up (2007), în care se favorizează comicul de limbaj și improvizația (sau iluzia improvizației), livrată – în general – prin prim-planuri sau planuri medii în care actorii zic sau fac ceva amuzant (sau cu intenția de a fi amuzant).

Trebuie spus că în acest eseu, Zhou critică aceste comedii în comparație cu comicul vizual al lui Edgar Wright, unul care poate fi clasificat drept frenetic, inventiv și superstratificat (la nivelul cadrului). Wright caută moduri și încadraturi cât mai interesante pentru a crea un moment amuzant, folosind poziționarea personajelor și a obiectelor într-un cadru, detaliile de fundal care semnalează/anticipează momente din poveste, integrând elemente formale caracteristice/emblematice unui anumit gen (de exemplu, filmul noir) în situații ireverente sau ironice, apelând la montajul hip-hop/MTV-ist (adică montajul frenetic și rapid) și la match cut-uri (montaj care taie de la un obiect la altul pentru a crea o paralelă tematică sau narativă sau o asociere comică).

Bineînțeles, comedia lui Edgar Wright e inspirată de filmele lui Jackie Chan, Charlie Chaplin sau Buster Keaton; filmele lui există într-un univers stilizat și (aproape) suprarealist (mai ales Scott Pilgrim vs The World). Pe scurt, filmele lui Wright sunt parodii jucăușe. În schimb, filmele americane de comedie se desfășoară în lumea reală (sau una care se dorește a fi cât mai aproape de real), conform unui stil popularizat de Judd Apatow și gașca lui.

Aici e important de discutat filmul Knocked Up: un film care, prin succesul financiar, într-un fel, a justificat efortul lui Apatow de a crea un anumit tip de comedie și de a lansa câteva personalități în conștiința publică (nu doar actori, ci și scenariști și regizori cunoscuți pentru filme ca Superbad, The Hangover sau Bridesmaids). Stilul lui Apatow s-a cristalizat începând cu serialul Freaks and Geeks, unul dintre cele mai bune seriale americane realizate vreodată, o versiune realistă și nostalgică a anilor ’80 văzută prin cei mai onești ochi posibili, adică cei ai adolescenților neadaptați. Mare parte din distribuția acelui serial (incluzându-i pe Seth Rogen și Evan Golberg, regizorii filmului The Interview) au fost lansați și au învățat limbajul filmului de la Apatow, iar stilul și temele filmului Knocked Up sunt identice cu cele ale serialului. Sunt comune folosirea cadrelor cât mai lungi (dar nu în asemenea măsură încât să poată fi numite planuri-secvență) în care umorul provine din dialog și carisma personajelor, reprezentarea tinerilor millenials, prietenia dintre bărbați și – poate cea mai importantă contribuție a lui Apatow – folosirea elementelor autobiografice pentru a da mai multă autenticitate evenimentelor și a le crea spectatorilor empatie față de personaje (în mare parte masculine, de acolo și unele critici de misoginie) –, tendință manifestată într-o asemenea măsură în This is the End (2013)încât filmulnici nu se obosește să le dea personajelor pseudonime. Succesul filmului Knocked Up a popularizat stilul lui Apatow într-o asemenea măsură încât a devenit singurul stil popular de comedie în filmele americane.

O persoană generoasă (foarte generoasă) ar putea compara gașca lui Apatow (denumită Frat Pack de unii) cu scriitorii generației Beat; ambele „grupări” caută să creeze un soi de mitologie în jurul vieții lor: își transformă prietenii în personaje, promovează în opere folosirea drogurilor și glorifică libertatea ce vine cu lipsa de responsabilități sau a slujbei. În ambele cazuri, primele (câteva) lucrări au fost geniale și au inspirat o proporție mult mai mare de epigoni.

Așa am ajuns cu discuția la The Interview, regizat de Seth Rogen și Evan Golberg, un film care încearcă să se desprindă de stilul vizual al lui Apatow și abordează unul (hai să-i zicem) mai inventiv. Revenind la eseul lui Zhou, unul dintre filmele comparate (nefavorabil) cu filmele lui Wright a fost This is the End. Mai exact, Zhou alătură două scene similare, una din acest film și una din Shaun of the Dead (2004), în care personajele principale sunt întinse pe canapea în timp ce la televizor sunt reportaje în care se anticipează sfârșitul lumii. În filmul lui Wright, Shaun ignoră știrile despre sfârșitul lumii, iar umorul se trage din faptul că emisiunile de pe alte canale termină frazele reporterilor sau sunt similare din punct de vedere tematic cu ce se întâmplă în film, iar în This is the End e doar un cadru static pe televizor, în timp ce personajele vorbesc.

E importantă această comparație pentru că în The Interview sunt încercări (în mare parte eșuate) de a copia stilul frenetic și inventiv al lui Wright. De exemplu, o scenă în care Aaron Rapaport (personajul lui Rogen) călătorește de la New York la granița dintre China și Coreea de Nord e similară cu o scenă din Hot Fuzz în care Nicholas Angel (Simon Pegg) călătorește de la Londra la Sandford, aceste scene sunt structurate similar, dar la The Interview lipsește energia și viteza. O altă scenă din The Interview, din primul act, descrie ce se va întâmpla în timpul deznodămânului, lucru ce se întâmplă și în multe filme ale lui Wright, care de obicei descrie exact ce se va întâmpla pe parcursul filmelor sale în primele secvențe; dar, în The Interview, construcția scenei este simplă, cu două persoanje la o masă, în timp ce la Wright există mai multă ingeniozitate. Singurele două scene care se apropie de calitatea lui Wright sunt chiar prima – în care o fetiță cântă o melodie plăcută în coreeană despre cum America e tărâmul diavolului fără să știe că o așteaptă o moarte neplăcută (realizată printr-un travling în care apar treptat în cadru populația Coreei, statuia cu Kim Jong-un și lansarea unei rachete) – și una dinspre finalul filmului în care moare un personaj principal (exact cel la care te gândești).

Dacă la nivel stilistic, Rogen și Goldberg au încercat să-și diversifice arsenalul, la nivel tematic, cei doi sunt mai puțin inovatori: filmul urmărește schema pe care au mai folosit-o la Green Hornet, Pineapple Express și This is the End, unde au combinat niște teme dragi lor (camaraderia homoerotică, cultura stoner-ilor, concentrarea pe absurd și banal, obsesia cu cultura populară) cu genurile de film cu care au crescut (filmele cu super-eroi, filmele de acțiune din anii ’80 și filmele apocaliptice). Cu The Interview, ei abordează thriller-ul politic (amintind mai ales de Zero Dark Thirty și Frost/Nixon), așa că filmul e mult mai elocvent într-un discurs socio-politic decât alte colaborări ale lor. This is the End, de exemplu, unde sfârșitul lumii e cel creștin (deși cei doi regizor sunt evrei), e în mare parte secular – realizatorii caută în principal să traseze o paralelă între ridicolul spectacolelor tabloide și evenimentele politice importante pentru toată lumea.

Câteva dintre criticile și argumentele lor sunt amuzante și inteligente: Dave Skylar (personajul lui James Franco) ca personificarea întregii lumi mediatice (așa cum e subliniat prin dialog de Rapaport) e caracterizat ca un idiot ușor de manipulat. În plus, filmul e bine documentat, cu ridicolul de situație inspirat din date reale despre cultura și propaganda Coreei de Nord. Asta a și stârnit protestul liderilor acestei țări, care probabil s-ar fi alarmat chiar dacă fața Liderului Glorios nu ar fi fost topită în cel mai grafic mod posibil; simplul fapt că un alb face sex cu o coreeancă (Coreea de Nord fiind o țară incredibil de rasistă) sau că apare fundul Liderului Glorios (și deificat) ar fi motiv de scandal.

Pe lângă criticile la adresa Coreei de Nord, filmul e și o satiră despre America, cultura ei obsedată de celebrități și corupția politicienilor ei; e genul de film ce ne zice fără nicio rușine că guvernul american sancționează asasinări. Umorul filmului e sporit de Randall Park, actorul care îl joacă pe Kim și reușește să creeze o armonie între Kim ca un frat boy și Kim ca un dictator nebun. O mare bilă albă pentru film e interviul din titlu, care nu e la nivelul discursului lui Adenoid Hynkel (nimic nu e), dar rezumă într-un mod foarte amuzant toate temele filmului.

Presupun că trebuie să menționez și scandalul cu Sony: compania multimedia deținătoare a studioului care a realizat filmul a fost hack-uită de o grupare numită Guardians of Peace ale cărei origini sunt incerte (aparent, au fost niște persoane concediate de companie, care au profitat de ocazie și au dat vina pe Coreea de Nord). Sincer, nu prea îmi pasă și nici nu-mi influențează opinia asupra filmului, dar a stârnit tot felul de eseuri (think pieces) despre cum operează un astfel de gigant media (e condus de oameni agresivi, incompetenți și frustrați), imperialismul american (o țară care e din ce în ce mai mult o oligarhie), despre libertatea de exprimare în artă și ce fel de responsabilitate are arta față de evenimente și oameni (mai ales politicieni) reali. Printre eseurile pe care le-am citit, cele mai interesante sunt cele scrise de Andrew O’Hehir pentru site-ul Salon și cel scris de Annalee Newitz de pe io9, ambele cu o opinie negativă față de film, Newitz scriind că filmul e despre hidoșenia ipocriziei media și la nivel metatextual e un exemplu al aceleiași ipocrizii.

Nu sunt sigur dacă The Interview merită o analiză atât de amănunțită și incisivă (și cred că reacțiile față de el în America ar fi fost similare, dar mai puțin intense, dacă nu era scandalul cu Sony). Filmul e construit pe o mentalitate de stoner pseudo-subversiv și incompetentă. Ceea ce rezultă într-un film ok, nu grozav sau fantastic, ci doar ok și cam la fel de bun ca toate filmele lui Rogen și Goldberg. E, practic, o reprezentare destul de fidelă a ceea ce cred ei despre lume și cultura populară.