În prezent, Dennis Lim este directorul departamentului de selecție al instituției Film Society atașate Lincoln Center. Are în spate o experiență editorială foarte bogată, în calitate de critic de film independent și fost redactor-șef al rubricii de film de la revista newyorkeză The Village Voice. Fiind invitat la Cluj Napoca în juriul competiției TIFF, am profitat de ocazie să îi cer perspectiva despre schimbările petrecute în ultimele două decenii în critica de film, un domeniu pe care l-a putut observa evoluând din interiorul celor mai prestigioase instituții. Cum noțiunea de freelancer e relativ nouă în spațiul cultural românesc, cred că declarațiile lui sunt o mărturie foarte lucidă și binevenită asupra adaptabilității pe care o presupune meseria de critic.

Irina Trocan: Ați lucrat ca editor și critic de film independent. Vi se părea că asocierea cu publicații diverse vă obliga să fiți flexibil, să aveți altă abordare a criticii de film în funcție de angajator?

Dennis Lim: Am coordonat secțiunea de film de la The Village Voice între 2000 și 2006, așa că asta a fost cea mai consistentă experiență editorială a mea. După aceea, am scris ca freelancer cu două sau trei afilieri principale – între ele, The New York Times și Artforum. Simțeam că scriu diferit pentru fiecare din ele – dacă poți anticipa pentru cine scrii și cunoști publicația, vine de la sine. De fapt, cred că în zilele astea e chiar mai ușor să dezvolți o relație cu cititorii.

I.T. Cred că și lungimea articolului poate influența felul în care scrii – când ai 7.000 de caractere la dispoziție să scrii despre un subiect general, de exemplu.

D.L. Sigur. Dar mie chiar îmi place să am de scris diferite feluri de articole: să scriu uneori pentru un cititor generalist, altcândva pentru cineva care e la curent cu lumea artei sau a filmului sau să scriu ceva un pic mai academic. Citesc lucruri diferite, așa că nu mă deranjează să scriu pentru reviste diverse.

Ați refuzat vreodată să scrieți un articol pe un subiect care vă interesa din cauza restricțiilor de redactare?

Am refuzat propuneri editoriale dacă aveam alte obligații sau pentru că nu mă interesau subiectele. Dacă mă interesează subiectul, încerc să găsesc un fel de a mă adapta. Întotdeauna există o soluție, dacă ai timpul și dorința.

Negociați cu editorii?

Sigur, cred că relația între redactor și editor e una de negociere constantă, dar cred că, în cazul anumitor publicații, ceea ce poți face e limitat – poți convinge editorul că un subiect cere două pagini în loc de una sau că ar trebui să scrii mai devreme, nu mai târziu. Cred că editorii ascultă de cei care scriu. Dar în cazul unei publicații ca The New York Times, sau în general, în cazul cotidienelor, unde regulile sunt mult mai stricte, te adaptezi.

Ați ratat vreodată un deadline?

Da. Ce scriitor n-a făcut-o?

La Village Voice, ce tehnică aveați pentru a coordona secțiunea de film? Luați măsuri precise ca să stabiliți o direcție editorială?

Cred că, în cazul The Voice, intram într-un rol care era deja clar definit. Ziarul avea o identitate, rubrica de film avea o identitate, lucram cu oameni pe care îi admiram, precum J. Hoberman. Misiunea nu era într-atât cea de a crea ceva de la bază, cât cea de a continua o tradiție în timp ce peisajul media se schimba, în timp ce cultura filmului se schimba: ce faci ca să scrii în continuare serios, cum reușești să atragi atenția către filmele despre care crezi că sunt trecute cu vederea? Toate lucrurile astea, cred, reprezentau provocări la vremea respectivă. La The Voice, am avut norocul să lucrez cu mulți oameni despre care credeam că sunt scriitori solizi. Dar toate astea erau acum zece ani și într-un climat foarte diferit.

Vi s-au schimbat între timp obiceiurile de cititor?

Acum sunt selecționer cu normă întreagă și cantitatea de critică de film pe care pot să o consum e limitată. Urmăresc site-uri care compilează cronici sau salvez texte pe care să le citesc când pot. Cât despre cronicile de întâmpinare, sunt un cititor mai puțin fidel zilele astea pentru că în New York City se lansează douăzeci de filme în fiecare săptămână și nu văd de ce aș ține pasul cu ele.

Credeți că puteți observa mai bine decât un cititor fidel, ca fost redactor-șef, cât de mult s-a schimbat The Voice în ultimul deceniu?

Cred că unele schimbări sunt evidente. Printre altele, nu mai e niciun redactor care lucrează pentru ei acum care era acolo acum un deceniu.

Admir foarte tare (și recitesc des) antologia Village Voice pe care ați editat-o (mai precis, The Village Voice Film Guide: 50 Years of Movies From Classics to Cult Hits). Eram curioasă cum ați început proiectul și cum ați decis ce să includeți în carte.

Sincer, a început când ne-am dat seama că, în ciuda istoriei sale bogate, devenise inaccesibilă. Numere mai vechi din decenii și decenii de apariții ale The Village Voice erau imposibil de găsit – chiar dacă fuseseră cuprinse în antologii, antologiile respective aveau stocul epuizat, nu mai puteai găsi revistele online… Să formăm antologia a fost un fel de a spune o poveste despre cultura filmului din New York City. Era și lansată într-un punct de cotitură – oamenii vorbesc despre moartea culturii cinematografice, eu n-aș numi-o așa, îmi place să mă gândesc că e o modificare în cultura filmului – , dar aș zice că lucrurile s-au schimbat în mod cert în ultimul deceniu, cu publicațiile online, streaming-ul, descărcarea filmelor și așa mai departe.

Cât despre filmele pe care ne-am hotărât să le includem, ne gândeam la ghid ca la un fel de contra-canon și, în opinia mea, am rămas cu o listă destul de eclectică. Am lucrat la listă cu J. Hoberman să ne dăm seama care sunt filmele care au contat pentru The Voice și au fost influente în perioada asta într-adevăr bogată pentru cultura filmului și pentru critică.

V-ați propus să creați o evaluare polemică a filmelor? În cazul lui Shadows și al lui Jeanne Dielman, cartea depășește formula clasică de o cronică per film: în primul caz, e un schimb de puncte de vedere asupra filmului între Jonas Mekas și John Cassavetes; în al doilea, sunt două cronici consecutive, de Hoberman și Andrew Sarris.

Da, cred că o parte din miză a fost să arătăm critica de film ca pe o conversație, uneori chiar la propriu. Chiar dacă te-ai uita la alți autori, ai vedea același lucru: criticile lui Pauline Kael sunt în dialog foarte direct cu alte cronici, la fel de des cum intră în dialog cu alte filme.

Kael scrie ca și când îi place să-i contrazică pe alții. Și Sarris scrie de parcă îi place să o contrazică pe ea.

Corect. Relația lor era una tensionată. Cred că e ușor să fii nostalgic sau romantic față de vremurile când lucrurile astea chiar contau atât de mult. Probabil că găsești online în zilele noastre multe dispute critice. Nu știu cât de susținute sau pătimașe sau interesante – sau, de altfel, edificatoare – sunt cu adevărat. Nu vreau să par prea blazat, cred că se mai găsesc mulți scriitori excelenți și mulți scriitori în formare care sunt talentați, dar critica de film ca întreg a devenit, pentru mine, prea amorfă și copleșitoare ca să îi fiu dedicat în întregime.

Ați spune că era în vreun fel mai bine pentru mediul cultural să aibă critici de film-vedetă, ale căror opinii contau, chiar atunci când scriau despre filme care nu erau de specialitatea lor?

Nu știu dacă poți să spui că era mai bine sau mai rău, totul era diferit. Publicațiile erau diferite, existau doar câteva platforme. Și când spui „critic-vedetă” te poți referi la oameni de la televizor sau chiar la critici precum J. Hoberman și Jonathan Rosenbaum, care aveau o importanță imensă în formarea gusturilor și ideilor unei generații. Așa că mi-e destul de greu să generalizez.

Vă face plăcere să fiți selecționer în același fel în care vă face plăcere să scrieți?

Da… Din ce în ce mai mult, am început să văd critica de film – și să o apreciez – ca pe o formă de a pleda în favoarea anumitor filme. Ca selecționer, simt că pot să fac asta într-un mod mai tangibil și imediat. În criticile noastre la The Voice, eram destul de fermi în privința filmelor pe care le sprijineam și a felului de cinema care era important pentru noi. Când scriam pentru The New York Times, în general scriam despre lucruri la care țineam și recenzarea lor însemna căutarea unui fel de a comunica asta atât unor cititori specializați, cât și unora generaliști. Munca de curator cred că e o extensie logică diferită a criticii.