Un viitor apropiat. De ani de zile o molimă ucide plantele domesticite cauzând foamete în toată lumea și nori de praf în unele zone ale Statelor Unite. Omenirea renunță la vise și la a privi la stele, focalizându-se pe lucruri mai telurice, precum agricultura, și exclude orice dezvoltare pe vreun alt plan. O nouă invenție nu valorează nici cât o ceapă degerată dacă nu are ca scop producerea acelei cepe.

Cel care se opune uciderii ambiției de a crea, de a explora, este Cooper, un inginer, fost pilot militar, care acum este nefericit în poziția impusă de fermier, în ciuda faptului că se descurcă foarte bine. Când o anomalie gravitațională din casa sa îl conduce spre o bază secretă NASA, Cooper este ales să fie comandantul unei nave spațiale a cărei misiune este să treacă printr-o gaură de vierme pentru a explora trei planete cu potențial de colonizare. Deși nu vrea să-și lase în urmă copii orfani de mamă, Cooper acceptă misiunea pentru șansa de a asigura supraviețuirea generației tinere a omenirii. Cu toate astea, decizia lui o va face pe fiica sa să se simtă abandonată și să dezvolte complexe clișeu de fata-lui-tata.

Filmele lui Christopher Nolan sunt filme despre Marile Decizii, plot-ul este declanșat, întreținut și rezolvat de decizii cu mari implicații morale și/sau emoționale. Decizia lui Leonard de a-l ucide pe Teddy și a se convinge că el e criminalul, decizia lui Will Dormer de a-și ascunde crima, deciziile lui Bruce Wayne de a deveni Batman, de a o salva pe Rachel nu pe Harvey, de a-și asuma crimele lui Harvey, de a redeveni Batman, de a se urca din gaura aia fără frânghie și de a se sacrifica pentru Gotham, decizia zilnică a lui Angier de a se sinucide pentru spectacol, decizia lui Cobb de a accepta misiunea, de a-l salva pe Saito, de a nu afla dacă visează sau nu. Și acestea sunt doar deciziile principale ale personajelor principale, lista ar putea ocupa spațiul rezervat pentru tot articolul cu deciziile secundare ale acestora sau cu cele ale personajelor secundare, terțiare și chiar episodice.

Se subînțelege că orice personaj din orice film cu fir narativ trece printr-o serie de decizii înainte să fie recompensat cu o rezoluție în final, dar de obicei aceste decizii sunt catalizatoarele acțiunii, care este elementul principal al filmului, pe când la Nolan ele par a fi punctele gravitaționale între care se deplasează personajele.

În cazul de față, decizile personajelor se fac sub povara gândului că orice alegere ori va salva ori va duce la eradicarea speciei umane. Ca urmare, aceste decizii pot fi corecte doar atunci când sunt luate prin prisma celui mai mare atu pe care îl are umanitatea de oferit, cel mai bun lucru al nostru: iubirea. Nu raționamentul rece e ceea ce merită salvat și cel care ne va salva, ci compasiunea fără limite ce o avem pentru alți oameni. Filmul însă nu susține clișeul puterii mistice a iubirii, ceea ce propune este că motivul iubirii este mai nobil decât cel al rațiunii. Pentru idealurile înalte merită luptat chiar dacă pare a fi o luptă quixotică. Astfel, Nolan are curajul de a se împotrivi snobismului intelectual care ia în derâdere valorile emoționale umane de bază, reconstruind clișeul iubirii chiar prin personaje care sunt motivate de știință.

O ambiție a ideilor se regăsește în toate filmele lui Nolan, dar de la Batman Begins încoace, aceasta a fost complementată de o ambiție a acțiunii de pe ecran. Cu excepția poate la The Dark Knight, regizorul a avut probleme în găsirea unui echilibru dintre cele două. În Inception de exemplu, toate set-piece-urile de acțiune ce îți taie respirația, toate discuțiile despre vis vs. realitate, toate momentele de intensitate emoțională au ca miză ceea ce e practic un heist movie. Aici însă miza e pe măsura ideilor aruncate în discuție și a secvențelor de acțiune ce îți taie respirația. De fapt, filmul pare a fi cam prea ambițios pentru propriul său bine. Lungimea de aproape trei ore nu prea îi e suficientă.

Filmul nu găsește spațiu pentru a dezvolta personajele și toate relațiile dintre ele, asta în condiția în care nici măcar nu este împovărat de prea multe subploturi. Elipsele ce acoperă luni și ani nu sunt ceva nou la Nolan, iar consecința este că personajele trebuie să se explice singure și expeditiv. E drept că în cazul de față e mai puțin grav decât în filmele sale precedente, dar când introduci personaje majore în minutul 120 al filmului tău și le dai doar 10 minute să ni se prezinte și să schimbe cu  mult firul narativ, atunci e clar că narațiunea va fi în tușe foarte groase. Lipsa de timp ne lasă cu personaje secundare ce par interesante, dar rămân definite vag, și personaje principale „explicate” în propoziții rapide. Pentru a putea explora relațiile și motivațiile complexe ale personajelor s-ar fi potrivit mai bine o mini-serie de 6-7 episoade.

Dilatările temporale sunt importante în diegeza filmului, dar ele se întâlnesc și în felul cum este construit firul narativ, zeci de minute se dedică unor evenimente minore sau expozițiuni, pe când puncte narative principale sunt rezolvate în câteva minute. Dar această aritmicitate atipică pentru un blockbuster hollywoodian, care va deranja cu siguranță mulți spectatori, reușește să funcționeze într-un fel aparte ei, ca o muzică atonală. Deposedarea privitorului de un reper clar al fluxului temporal îl pune pe același nivel cu personajele, pentru care timpul curge uneori aproape aleatoriu.

Ca SF, filmul reușește să-și creeze propriul ton și univers diegetic, ceea ce e lucrul cel mai important la un hard-SF. Partea de știință speculativă este destul de puternică și de veridică, fiind dezvoltată cu oameni de top din domeniul fizicii, precum teoreticianul expert în astrofizică și fizică gravitațională, Kip Thorne. Cu toate astea, filmul va fi probabil acceptat mai degrabă de cei cu foarte puține sau foarte multe cunoștiințe despre fizică și fizică cuantică, primii acceptând orice – că doar urmăresc un SF –, iar ultimii știind că oricât de ciudat și improbabil ar părea ceea ce e reprezentat în film, e mult mai aproape de cum sunt lucrurile de fapt decât cred cei ancorați în fizica clasică.

Pe baza temei multidimensionalității, filmul i-a dat o scuză regizorului pentru unul din cele mai criticate nolan-isme, cel al coincidențelor ce se succed geometric, permițându-i plotului să existe. Aici coincidențele nu lipsesc, doar că de data asta ni se dă o explicație acceptabilă pentru ele, dovedindu-se la final că nu au fost doar coincidențe, ci o serie de evenimente ce se bazează unele pe altele; un eveniment de la început este atât inițiatorul, cât și efectul unei eveniment de la final.

În ciuda neajunsurilor menționate mai sus în dezvoltarea personajelor, Nolan a creat cel mai încărcat emoțional film al său, performanță atinsă cu ajutorul actorilor (Matthew McConaughey, mai ales), dar și a muzicii înstrăinătoare a lui Hans Zimmer, care s-a îndepărtat de tot ce ne-a oferit până acum, folosindu-se în mare parte de orgă și de viori pentru niște melodii sacadate, rapide și pe ton înalt, al căror efect nu este să dicteze tonul emoțional, ci să-l reevalueze.