Dacă cineva ar spune că Decision to Leave e o pastișă a unui film noir, n-ar fi deloc departe de adevăr. Protagoniștii filmului, detectivul Jang Hae-joo și suspecta sa Song Seo-rae corespund arhetipurilor de noir ale detectivului-antierou și suspectei femme fatale care reușește să-l vrăjească. Povestea este și ea una tipică unui film noir. Rezumat în cât mai puține cuvinte, filmul care i-a adus lui Park Chan-wook premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes ar suna cam așa: Un detectiv care suferă de insomnie se îndrăgostește de frumoasa sa suspectă, văduva unui bărbat mult mai în vârstă, mort în circumstanțe suspecte — după acest rezumat filmul pare departe de a fi original, iar premiul de la Cannes al lui Park Chan-wook, nemeritat.

Decision to Leave se încadrează în categoria filmelor reușite care pleacă de la această premisă des întâlnită, iar asta se datorează calităților de regizor ale lui Park Chan-wook. Felul în care a ales să spună povestea e ingenios, interesant și scoate la iveală o estetică specifică lui. Reușește să facă două personaje construite după niște tipologii bine cunoscute, umane. La început protagoniștii sunt opaci, dar stilul îi transparentizează. Prin inserția unor unghiuri subiective sau a unor flashbackuri se creează încet, dar sigur profilurile psihologice ale acestora. Spectatorul începe să înțeleagă mai bine sentimentele și acțiunile. Park Chan-wook se asigură să ofere detalii din viețile lor care întăresc conflictul interior sau le motivează acțiunile. Hae-joo nu e doar un detectiv care are sentimente pentru suspecta sa, e și un soț infidel, căsătorit cu o femeie care-l așteaptă în fiecare weekend. Căsnicia lor e una fericită, lipsită de conflicte — cei doi sunt căsătoriți de mult timp, se înțeleg, iar atracția fizică nu lipsește. Fascinația lui Hae-joo pentru Seo-rae pare și mai greșită odată ce spectatorului i se prezintă dinamica dintre cei doi soți.

Adesea, noir-ul a fost acuzat de sexism din cauza felului în care reprezintă femeile – puse în postura de ispite și posibile criminale. Despre Seo-rae, însă, nu e prea clar că dacă ea vrea să fie o ispită sau pur și simplu este și ea atrasă de Hae-joo. (Atracția este mai evidentă din partea lui Hae-joo pe tot parcursul filmului; majoritatea timpului povestea e filtrată prin subiectivitatea lui.) Backstory-ul ei o pune mai mult în ipostaza de victimă decât de criminală. Seo-rae e o imigrantă din China, așa că motivul căsătoriei cu un bărbat coreean mult mai în vârstă devine evident. Comportamentul violent al soțului o face să fie principala suspectă în ochii poliției, dar și spectatorului. Seo-rae  pare să fie o femeie rece, sigură pe fizicul ei la început. Treptat, prin Hae-joo, spectatorul se aproprie suficient de ea; e umanizată când îi povestește lui Hae-joo despre viața ei din China.

Trecutul lui Seo-rae e greu de înțeles, la fel și rolul în moartea mamei sale. Nici decizia ei de a pleca nu e clară, spectatorul poate doar să presupună că are legătură cu moartea mamei. Dar în ciuda ambiguității, se resimt sinceritatea și vulnerabilitatea personajului. Ca Hae-joo, spectatorul e pus în situația să spere în nevinovăția ei. Ambii protagoniști se află într-o zonă gri a moralității.

Hae-joo și Seo-rae nu-și spun niciodată “te iubesc”, dar gesturile și acțiunile lor vorbesc pentru ei. Contactul fizic dintre cei doi este subtil, dar cât se poate de intim. De două ori în film Seo-rae face un gest care ar putea să fie considerat banal sau copilăresc la început — femeia caută prin buzunarele detectivului, de fiecare dată găsește un balsam de buze cu care se dă, după care îl dă pe el; căutarea ei se termină când dă peste cutia cu mentosane, ia o mentosană, apoi pune înapoi cutia în buzunar în timp ce-l privește în ochi. O astfel de interacțiune spune mai multe despre personaje și relația lor decât orice sărut pasional. E un mod subtil prin care regizorul spune că aceste personaje vor să fie aproape unul de altul, Hae-joo nu are nimic de ascuns fața de Seo-rae, iar Seo-rae își dorește să facă parte din viața lui și să știe cât mai multe despre el.

“Ceea ce este cu adevărat important este să exprim [povestea misterioasă] într-un nou format și, pentru mine personal, cum să combin asta cu o poveste de dragoste”, comentează Park Chan-wook după ce un intervievator menționează succesul Glass Onion (Rian Johnson, 2022) și setea publicului pentru filme cu detectivi. Fragmentarea audiovizuală din Decision to Leave este dovada unui stil bine conturat și ușor de identificat. Ca multe dintre filmele lui Park Chan-wook, Decision to Leave e un film compact, plin de plot twist-uri, personaje cu conflicte interioare puternice și detalii importante pe care regizorul le introduce meticulos cu scopul de a-l face pe spectator să ia parte la un adevărat exercițiu de atenție.

Povestea nu e spusă într-o ordine cronologică și, de multe ori sunt reluate momente importante în care gesturile sau replicile personajelor joacă un rol important în elucidarea misterului. Subiectivitatea este o altă caracteristică a filmului, de multe ori privind prin unghiurile subiective ale protagonistului,  un tip care, altfel, rar spune ceea ce simte, dar spectatorul ajunge să-l înțeleagă și să empatizeze cu el – simte frustrarea și conflictul interior care-l macină. Dintr-o perspectivă obiectivă, Jang Hae-joo ar fi fost un personaj mult prea obscur, iar atașamentul spectatorului fața de el ar fi fost aproape imposibil.

Când Hae-joo se lasă corupt de propriile sentimente, nu doar personajul se schimbă, ci și sentimentele spectatorului față de el. Când detectivul începe să creadă în vinovăția suspectei sale, un mic detaliu va veni întâmplător și va desființa tot ceea ce credea până atunci, reabilitându-l astfel și în ochii spectatorului.

Deși la început Hae-joo e un detectiv cu un puternic simț moral, al cărui scop este să afle adevărul, Seo-rae îl va schimba. Mai târziu în film, Hae-joo va fi urmărit de către Seo-rae, voyerismul celor două personaje poate fi citit ca o dovada de iubire sau obsesie.

Revederea dintre cei doi în  piață după o perioadă lungă în care nu s-au mai văzut este sugestivă pentru cât de mult își doresc personajele să fie împreună, dar cât de imposibil este. Hae-joo și Seo-rae nu-și vorbesc, doar se privesc în timp ce soția lui Hae-joo și viitorul soț al lui Seo-reo discută. Prin felul în care a ales ca secvența să fie încadrată, prin mișcările camerei și prin sunet, Park Chan-wook reușește să ilustreze intimitate, dar și distanța dintre cei doi protagoniști.

Filmul are câteva abateri stilistice, complet ludice, care-l pot face pe spectator să se îndoiască de tot ceea ce a aflat sau a văzut. De câteva ori în film apar niște flashbackuri, dar nu e clar din unghiul cui sunt reconstituite – ar putea fi o pistă greșită în elucidarea misterului. Când Hae-joo dispune de toate probele pentru a o suspecta pe Seo-rae din nou de crimă, reconstituirea acesteia nu este nici ea clară. Spectatorul nu știe dacă pe ecran vede chiar desfășurarea ei sau doar ceea ce Hae-joo își imaginează că s-a întâmplat. Hae-joo o acuză pe Seo-rae de crimă, dar femeia nici nu-și recunoaște, nici nu-și neagă vinovăția. Decision to Leave e fascinat atât din punct de vedere vizual, cât și narativ. E un puzzle despre dragoste al cărui răspuns nu e niciodată clar, un film care merită văzut și revăzut.