Abia ne-am dezmeticit după gala de deschidere NexT, filmele tragicomice din secțiunea Behind the Scenes și cele istovitoare din Arthouse Shorts și deja vedem că e greu să ții pasul cu selecția foarte bogată și diversă de acest an; cum era de așteptat, nu e timp să îți tragi sufletul și cu atât mai puțin să pui în balanță ce proiecție să alegi dintre cele care au loc simultan. Doar secțiunile de Competiție (națională și internațională) se dovedesc solicitante pentru un cinefil, însă pentru cine vrea să se autodepășească, am pregătit și a doua parte de recomandări, în care abordăm și programele off-competition. Despre secțiunea NexT is Feminist, care patronează simbolic această a noua ediție, Andra Petrescu a făcut deja introducerea, expunând motivele principale pentru care merită să dați o ocheadă chiar în această seară. Continuăm cu o secțiune transversală prin calupul Baltic Shorts – unde credem că se ascund cuminți cele mai off the beaten track filme.

Superbia (r. Martti Helde, 2014)

Păcatul capital al mândriei, sub numele lui latinesc și rezonant superbia, are parte de o punere în scenă prin prisma relației defectuoase tată-fiu, în care fiul (rătăcitor) face din viața lui o luptă împotriva blestemului genetic primit de la tată. Dens impregnat de citate și de pilde biblice, cu o estetică și o gravitate amintind de finlandezul Concrete Night (r. Pirjo Honkasalo, 2013), conflictul debutează în ceea ce pare a fi o spovedanie a unui credincios către duhovnicul lui; dinamica se schimbă pe parcurs dinspre duhovnic spre credincios, pentru a deveni în cele din urmă un vacarm de justificări și frustrări de la tatăl-duhovnic către fiul-credincios-rătăcitor și invers, un vacarm în care rolurile lor încep să se confunde. Ceea ce face Superbia extrem de inedit și de tensionat este alegerea de a partaja ecranul pe orizontală pe întreaga durată a spovedaniei, urmărind ieșirea simultană din confesional a ambilor și aspirarea lor inevitabilă spre momentul de confruntare. Rămâne să vedeți cu ochii voștri dacă blestemul genetic se poate depăși în mod programatic, așa cum își dorește fiul.

Clopoțelul (r. Karolis Kaupinis, 2014)

În The Noisemaker, un director lituanian ultrazelos de școală de provincie mobilizează mărunta lui cancelarie – formată din personalități foarte inexpresive, ca personajele lui Aki Kaurismäki – pentru o metamorfoză de proporții a școlii lui; motivul – o delegație despre care nu se știe mai nimic, dar asupra căreia planează mitul că poate aduce fonduri școlii, dacă aceasta pare suficient de degradată. Se mâzgâlesc pereții cu obscenități, se lipește sistematic gumă de mestecat de bănci și se împuținează cuierele, ba chiar se măsluiesc datele despre numărul elevilor – tot ce trebuie ca școala (de altfel, impecabilă) să arate părăduită. Dincolo de absurdul situației tratate cu mult umor sec, ceea ce transpare din The Noisemaker e o închistare în afara timpului care se cere depășită, o nevoie de actualizare chiar și în sens negativ, pe care directorul școlii se chinuie să o înfăptuiască forțat punând la cale tot felul de mobilizări entuziast-hilare care dau iluzia că se face ceva. Aviz ultrazeloșilor care nu pot sta locului nici măcar o secundă.

Peștele vieții mele (r. Julius SičiÅ«nas, 2014)

Foarte scurtul film sumbru al lui Julius SičiÅ«nas, al cărui titlu face o glumă pe seama expresiei the love of my life, are la bază o narațiune foarte schematică despre căderea într-o viață rutinară a unui cuplu care – spune synopsisul – s-au iubit mult cândva. Tot ce face el toată ziua e să mănânce și să plece la câmp cu coasa, iar tot ce face ea e să îi pregătească supus mâncarea, într-un ciclu fără sfârșit. Până când el, trecând peste pârâul peste care trece în fiecare zi, are parte de întâlnirea a vieții lui – una scurtă și la obiect.

Castratus mistrețul (r. Raitis Ä€bele & Lauris Ä€bele, 2014)

Pentru cei care au căutat în lung și în lat prin festivaluri un frate mai mic pentru Taxidermia (r. György Pálfi, 2006), iată că spațiul baltic e suficient de tulburat de fantasme similare încât să producă, în continuarea temelor de acolo, o abordare impresionistă și sângeroasă asupra frustrărilor care îl împiedică pe Valter să se împlinească în viața amoroasă. Eu una nu am putut stabili dacă, în corul bisericesc, Valter chiar cântă în mod autentic pe voce de castrato, cert e însă că toată comunitatea locală știe de problema lui sexuală și nu scapă o ocazie să îl intimideze – chiar și preadolescenții. Viața lui e însă complicată și de obsesia pentru o tipă din același cor, pe care se chinuie prin metode de stalker combinate cu dăruirea statuilor cu Fecioara Maria să o convingă de pasiunea lui. Castratus the Boar amestecă însă într-un mod atât de bizar solemnitatea cântului bisericesc cu profanitatea unor fantezii cu porci și cu sadismul imaginilor lui Valter asupra lui însuși, că umorul e ultimul registru al acestui film. Dacă mai socotim și punerea în scenă a celebrei Pietà, cu un Valter simultan mesianic și porcin, povestea regizată de cei doi Ä€bele vă va bântui mai mult ca orice dramă de Oscar.

Secțiunea Baltic Shorts rulează vineri, 17 aprilie, ora 18:00, la Cinema Elvira Popescu, urmată îndeaproape de proiecția NexT is Feminist, în aceeași locație.