În precedentul său film, P’tit Quinquin, Bruno Dumont urmărea un tip de comic absurd, profund rădăcinat în realitatea imobilă a unei comunități rurale de la malul mării, surprinsă de o serie de dispariții în lanț. Cadavrele sunt descoperite mai târziu în trupurile vacilor nebune din sat. Cu toate astea, oamenii nu se lasă marcați de evenimente și-și văd în continuare de viețile lor liniștite. În Ma Loute, Dumont reia aceeași idee de anchetă și explorează mai detaliat potențialul umorului absurd, plasându-l în la belle epoque, pretext pentru teatralitate, farsă, grotesc, caricatură, clișee istorice și evidente alegorii la societatea contemporană. El urmărește un fir narativ simplu: doi polițiști construiți pe modelul Laurel și Hardy investighează disparițiile misterioase ale unor burghezi nevinovați; în paralel, Dumont ne deconspiră din start sursa acestor dispariții – familia Brufort, pescarii canibali care își omoară clienții la finalul curselor deasupra golfului și familia burgheză Van Peteghem, aflată în vacanță la malul mării, care reprezintă în mod evident targetul de răzbunare al clanului Brufort.

Dumont reduce această schemă la niște convenții: burghezia trăiește într-un absurd inefabil și abia se mai poate ține pe picioare (femeia cade din picioare în câteva scene, bărbații distrug șezlonguri); orice minimă acțiune fizică se soldează cu o oboseală cronică – vezi tăiatul unui curcan care ajunge mai târziu pe pereți sau întinsul rufelor. Cu toate astea, indivizii trăiesc această mini-vacanță rurală ca pe o experiență exotico-sublimă, privind fiece caricatură a naturii într-o posibilă operă de artă – privind un bărbat inexpresiv care adună o plasă de pești, îl aseamănă cu un actor și peisajul, cu un tablou. La antipod, taciturnii pescari ai clasei de jos au o familie compactă – bărbatul e aproape inexpresiv, aspru și ascuns și aduce hrana în familie, pe când femeia nici măcar nu se mai obosește să o gătească – trupurile burgheze sunt tăiate în bucățele și sunt mâncate direct în ceaunul de afară, aproape în văzul tuturor. Alminteri, familia Brufort nu se sfiește să ascundă resturile în tomberonul din curte; principala lor activitate este plimbatul bogaților de pe un mal pe celălalt (când în barcă, când purtați pe brațe), iar asasinatele par că se succed după o ordine precisă – Dumont ne arată că aceia care sunt purtați pe brațe (de obicei singuri) nu sunt preferații, ci sunt cuplurile și familiile care la finalul cursei sfârșesc lovite întotdeauna cu vâslele supradimensionate și băgate în sacii pescărești. Dumont construiește un love-story absurd între Billie, fetița androgină a istericii burgheze lipsită de sentimente materne (Juliette Binoche) și Ma Loute, fiul cel mai mare al pescarului Brufort (care are un rânjet sinistru și niște urechi clăpăuge conturate și mai tare de boneta franțuzească cu moț roșu). Ei par să trăiască într-o realitate paralelă (cel puțin o vreme), până ce nerăbdătorul și grotescul Ma Loute află că Billie posedă o pereche de testicule. De altfel, Dumont se joacă cu această confuzie absurdă și o enormizează, făcând ca întrebarea să patroneze inclusiv în sânul familiei: mama e siderată de homosexualitatea lui Billie, deși este clar că vorbim despre un joc de măști menit să atragă atenția. Iar Billie e departe de a fi masculină, lucru care dezvoltă o pistă absurdă în sine. Ma Loute se îndrăgostește de șarmul lui Bilie, deși verișoarele ei par să fie o alternativă mai bună pentru el. Ele au o înfățișare brufortiană: scunde și cu urechile clăpăuge, cu alte cuvinte replicile feminine ale lui Ma Loute. În paralel, detectivii continuă investigațiile rostogolindu-se în nisip sau urmărind anevoios pistele evidente. O secvență antologică din P’tit Quinquin funcționează pe același principiu – la slujba de duminică își face apariția și un tip cu cagulă (care sigur, poate să fie sau nu ucigașul din comunitate), însă inspectorul panoramează cu privirea fiecare cetățean și nu observă nimic neobișnuit.

Suprarealismul atât de licitat de Dumont în filmele sale apare și aici din nimic, dintr-un raison d’être al personajelor. Dumont construiește un univers autosuficient unde patronează o ignoranță aproape sacră; indivizii sunt atât de naivi, atât de reduși la o existență primitivă, încât sacrul iese cu ușurință la iveală – epifaniile sunt dese -, iar burghezia nu e singura care levitează, la fel o făcea și Ch’tiderman în P’tit Quinquin sau bărbatul din L’humanité; în Ma Loute, inspectorul începe să leviteze din senin, repetând că sursa acestei bizarerii este faptul că nu reușește să rezolve cazul, într-o secvență glorioasă cu grupul care aleargă să îi prindă sfoara legată de un picior.

Umorul atent construit de Dumont e căutat mai întâi în fizicalitatea personajelor. După cum afirmă și în interviuri, pornește de la ticuri verbale, gesturi repetitive și le oferă un context dramaturgic. Asta, sigur, nu îl împiedică să folosească tușe groase, să augmenteze și să practice uneori un grotesc discutabil. În același timp, căutările sale estetice sunt evidente: spre deosebire de miniseria Quinquin, unde pledează mai degrabă pentru un minimalism estetic, aici universul în sine este foarte pictural, cu influențe suprarealiste (dacă în P. Quinquinvorbeam despre vaca suprarealistă a lui Dali, aici vorbim atât despre omuleții lui Magritte care levitează, despre Gustave Courbet, cât și despre peisajele burgheze ale lui Jack Vettriano de la malul mării – The Singing Butler, Bluebird Car, Picnic Party, Oh Happy Days). Situațiile absurde construite de Dumont sunt savuroase, deși discutabile față de cele din Quinquin, care păreau să decurgă din firescul situației. Și acolo vorbim despre un comic al ticurilor fizice/verbale, însă Ma Loute le transformă în grotesc, într-un joc al gag-urilor absurde. Van Peteghem pilotează un model de aeronavă și pierde controlul asupra ei și intră într-o navă eșuată de la malul mării; poliția deja îi raportează dispariția, însă răsare miraculos de sub rămășițele navei, iar femeile declamă miracolul divin. De altfel, personajul lui Juliette Binoche e foarte religioas și organizează o slujbă aberantă pe plajă în cinstea sărbătoririi faptului că Billie s-a întors acasă.

Până la urmă, Ma Loute nu este nimic altceva decât o privire detașată asupra realității, a lipsei de empatie umane, a imbecilității religioase; în același timp, filmul este apolitic, deși discursul său poate fi desprins ușor și plasat într-o zonă caragialescă a farsei autohtone; secvența petrecerii dinspre final duce cu gândul acolo – nu am aflat nimic despre dispariții, dar bine că suntem împreună, să ne bucurăm unul de nimicul celuilalt (și aici intră minunatele elucubrații ale lui Juliette Binoche, care mormăie ceva din Victor Hugo pe când muștele îi se adună la sângele care îi acoperă bandajele din cap). Nu abundența și haosul pe care le afișează Dumont sunt supralicitate, ci faptul că discursul său rămâne cumva într-un safe zone, extinzând lucrurile care funcționau în P’tit Quinquin într-o alegorie belle epoque care îi oferă din start toate metodele de lucru. Personajele sunt deprinse dintr-un mecanique plaqué sur le vivant (Henri Bergson), ticurile lor fizice și verbale ce capătă o dimensiune mecanică; ele nu pot evolua sau înțelege realitatea – nici măcar aparenta tragedie a idilei dintre cei doi copii nu capătă vreo valență shakespeariană, ci e ușor de eschivat, ca mai toate celelalte dispariții din sat.