Wes Anderson pare să joace un joc la care se pricepe mult prea bine. Șarmant, așa cum îl știm, cineastul american e fruntașul unei înalte societăți a auteurismului de șampanie. Ori, spus cu mai multă justețe, a auteurismului Coca-Cola, proiect al cărui scop final ține de șlefuirea sisifică a unei identități vizuale (cinema identificabil) și prea puțin de cultivarea vreunei personalități (cinema personal). Fotogramă cu fotogramă, Anderson rămâne inconfundabil; dar departe.

Ceea ce în sine nu-i blamabil. S-ar putea spune același lucru despre un ins precum John Waters, creator de lumi la rândul lui, și ele perpendiculare cu a noastră.  Însă cinemaul acestuia din urmă are echilibru ideatic și emoțional. Cândva e inchizitorial; lumile lor false acuză zădărnicia lumii noastre. Altcândva-i o sărbătoare, rânjind la petrecerea care e viața. Anderson, în schimb, oferă un cinema al bunei dispoziții inerte; anti-ideatic, deci anti-filozofic și anti-psihologic; de fapt, potrivnic oricărei dări de seamă, cu mișcarea-i (acțiunea) desfășurându-se din mișcare, cam ca-n desenele animate. Asta nu exclude emoția; cutare personaj e trist și face nu-știu-ce fiindcă e nervos ori îndrăgostit lulea. Însă prioritățile lui Anderson fac în așa fel încât sentimentul să existe de dragul narațiunii, iar nu invers.

The French Dispatch e  aidoma – magnetic, regal; matematic, debordant. O cutie de bomboane când vine vorba de distribuție, Tilda Swinton ori Léa Seydoux, Timothée Chalamet ori Mathieu Amalric, Bill Murray ori Owen Wilson, filmul e un laudatio înduioșător adus presei americane de odinioară; cea quality, firește, cu ocheade către The New Yorker și cultura franceză. Pe numele său, The French Dispatch, publicației ficționale i se spune povestea de la primul BT („bun de tipar”) și până la necrologul fondatorului, Arthur Howitzer Jr., jucat de Murray. Structurat asemenea unui număr de adio ce reunește o seamă de articole memorabile apărute de-a lungul vremii pe lângă iscăliturile excentricilor redactori, lungmetrajul promite pioșenie în amintirea anilor de glorie ai presei. Înainte de toate, răbdarea și pasiunea răsfoirii. Nimic mai firesc; ori? Luând micul șiretlic ca pe o convenție formală, adevărul e că dăm târcoale concluziei la care convenția invită – convențional. Tind să cred că mitul cititului rămâne una din marile minciuni pe care ni le spunem de dragul liniștii. Îmi amintesc notoriul botez românesc al lui Malmkrog (r. Cristi Puiu, 2020). Între două idei reprobabile despre viață, Puiu a strecurat una sclipitoare despre artă – că decizia de a despărți filmul printr-un cvasi-deznodământ pus la mijloc are de-a face cu amintirea pe care cineastul o poartă primei lecturări a celor Trei dialoguri: despre război, progres şi sfârşitul istoriei universale, cuprinzând şi o povestire despre Antihrist. Cum că în anii ’90, când textul lui Soloviov a încăput, în traducere românească, pe mâna lui Puiu, acesta nu l-a citit liniar, așa cum spunem că decurge lectura, ci altfel; lumesc, cu pagini sărite, heirupuri peste capitole, reveniri și zoriri. Suspectez că oamenii au citit dintotdeauna astfel, însă internetul a fost cel dintâi mediu care să scuze păcatul strămoșesc. Această mică idee spusă în grabă mi se pare mai fidelă realității trecute și viitoare a lecturii decât colindul lui Anderson început la a treia pagină și conchis în a 75-a; cu atât mai mult cu cât The French Dispatch pune degetul pe formatul jucăuș al presei scrise, unde sărim pagini, pripim finaluri, aproximăm greșeli de tipar.

Așadar, patru capitole și un necrolog. Conform poveștii, ziarul american ia ființă în Ennui-sur-Blasé, metropolă franceză inventată, însă se adresează cititorilor de peste ocean. Sunt multe de spus despre lumea pe care o iubește Anderson – că redactorii expați onorează o adevărată tradiție a corepondenței intelectuale dintre cele două culturi; că personajele lui Anderson poartă biografiile unor scriitori alde James Baldwin și Joseph Mitchell; că e, fără dar și poate, creația unui împătimit nostalgic.

Însă marea pierdere a filmului ține tocmai de neputința cineastului de a-și justifica admirația pătimașă pe care o poartă jurnalismului american și culturii franceze. Fiindcă ziarele poartă povești frumoase? Căci francezii au un anume vino-ncoa’? Nimic mai dulce, însă e loc pentru mult mai mult.

După o prezentare săltăreață a orașului, mângâiat pe creștet din grija gentrificării, se trece la triada best of. Cea dintâi, pusă-n ramă printr-o conferință inspirată de cele ale Rosamondei Bernier, se învârte în jurul cazului spectaculos al lui Moses Rosenthaler, viețaș ce revoluționează artele prin pânzele sale abstracte. Însă, ca mai toate revoluțiile și revoltele gândite de Anderson, și aceasta dă mai degrabă înspre o batăie cu perne. Avangarda nonfigurativă a avut un suflet, o sensibilitate, însă și o agendă de urmat. Nu s-a născut din tumultul lăuntric al unui perdant ori dragostea-i pentru o paznică cu ochi morți (Léa Seydoux), ci s-a vrut a fi o bravadă adusă preexistentului. Dându-i aripi, ridicând-o deasupra măruntului și transformând-o în povestea de dragoste a două genii – bietul de el, al artei; stratega de ea, a vieții –, Anderson nu diferă în niciun fel de cei mai parșivi povestitori ai secolului trecut, acei mai-mari ai culturii pop care ne-au zeificat eroii moderni prin ascunzișuri. Așa cum lui Elvis Presley i se omite adesea începutul subversiv, așa cum Jack Kerouac a ajuns inspirație pentru Dior, tot așa vrea cineastul să tocească tăișurile avangardei. La urma urmei, The French Dispatch e în căutarea unui public larg dar precis, unul căruia câteva vorbe spurcate și nuditatea „justificată” prin artă îi oferă adrelină, însă, să zicem, homosexualitatea sugerată de unul dintre redactorii revistei (Roebuck Wright, jucat de Jeffrey Wright) într-o emisiune TV e mai bine să rămână nenumită.

Și mai ce? Mai ’68, pe care Anderson îl transformă într-un derapaj mai timpuriu al unui episod inofensiv, un fel de  hărțuială studențească pornită de la interzicerea băieților în căminul fetelor și vice versa. Muncitorii nu-și mai au locul în narațiunea ficționalizată, lăsând impresia că pur și simplu s-a spart țeava de hormoni justițiari. E limpede că Anderson e unul dintre cineaștii care cred în imagine; însă un asemenea crez n-ar avea de ce să desființeze un altul, anume acela-n posibilitatea rezistenței. Iată, contrar a ce-am spus la început, idee din partea lui The French Dispatch – nimic nu rezistă. Nici în sensul de luptă, nici în acela al dăinuirii. Așa cum spuneam, mișcarea se desfășoară din mișcare; așa vede Anderson lucruri iar la fel vede și lucrurile. Spun pas unui asemenea cinema.