Realizate la aproape 6 ani distanță, timp în care regizorul Tommy Wirkola devine un nume vandabil la Hollywood (Hansel si Gretel: Vânatorii de vrajitoare), cele două filme acoperă o diegeză de doar câteva zile. Plot-ul e cât se poate de convențional: un grup de studenți, o cabană izolată, un blestem (pe care îl aflăm evident de la un om al locului venit să-i avertizeze pe fraierii de la oraș), un singur supraviețuitor, polițiști inepți etc.. Nici măcar twist-ul ideologic nu e atât de original. Zombi naziști s-au mai văzut în film, analogia nu era greu de făcut: o armată de spălați pe creier care merg în același ritm cu o mână ridicată nu e departe de o armată de brain-dead care merg la unison cu două mâini ridicate. Ce rămâne e abilitatea lui Wirkola de a inova modalitățile prin care un personaj (om sau zombi) poate fi omorât, tăiat, spintecat, zdrobit, eviscerat, etc., și o anumită estetică a intestinului care devine emblema vizuală a seriei (în partea a doua, zombii capturează un Panzer expus la un muzeu local și folosesc intestinul unei victime pentru a transfera benzină dintr-un autocar).

Un alt punct forte al seriei este jocul constant cu tropii genului care, în Dead Snow 2/Zombi naziști 2, merge până acolo încât filmul poate fi încadrat lejer ca o comedie camp. Nici aici Wirkola nu e un pioner. Dintre toate genurile, horror-ul e de departe cel mai autoreferențial, asta și pentru că – întrecut doar de filmul porno – e genul care își asumă cea mai simplă și mai puțin subtilă misiune: să livreze spectatorului senzații apelând la instinctele lui primare (fight-or-flight). Tocmai pentru că nu are prea multe instrumente la dispoziție, și nici pretenții de artă înaltă, horror-ul a ajuns după un timp să livreze pe lângă emoția inițială și foarte multă autoironie. Zombi naziști, se deschide cu o secvență ce ar putea trece drept bad screenwriting, dar e de fapt o autoironie asumată. Grupul de studenți e împărțit în două mașini, în funcție de sex, iar băieții vorbesc despre fete și fetele vorbesc despre băieți. În orice alte condiții, dialogul de acest fel ar fi modul cel mai leneș de a caracteriza un personaj, dar aici e un comentariu asupra genului în sine. Personajele (majoritatea, cel puțin) nu contează, pentru că în final toți o să fie cu sistemul digestiv pe-afară și, oricum, sunt aceleași fețe cunoscute din toate filmele horror: libidinosul, cinefilul obsedat de filme horror, tipa supersexuală, eroul neașteptat (în acest caz, Martin, studentul la medicină care are rău de sânge). De menționat din primul film e și tropul clasic al scenei de sex, pe care Wirkola o videază de orice recompensă plasând-o într-o cabină WC, între două manifestări fiziologice de altă natură.

Dacă primul film măcar începe convențional și „serios” (adică pus pe speriat), partea a doua se plasează de la început în zona horror-ului comic și evoluează treptat spre ceva ce s-ar putea numi horror operatic. Martin, singurul supraviețuitor, se trezește în spital legat cu cătușe de mâna stângă – poliția îl suspectează că și-a omorât prietenii –, iar mâna dreaptă (pe care și-o amputase singur că să nu fie infectată) i-a fost cusută la loc. Numai că nu e mâna lui, e mâna comandantului nazist care începe să-și facă de cap. În primul sfert de oră, eroul omoară un medic și doi polițiști și aruncă pe geam un puști care îl ajutase să scape, spre posibila oripilare a spectatorilor. E un pariu destul de riscant, mai ales la începutul unui film, de a-ți plasa publicul într-o situație de ambiguitate morală: Martin e tipul cu care trebuie să ținem (în prima parte sunt mai mulți candidați la statut și eroul întârzie să se dezvăluie), și putem înțelege că polițistul era cam bădăran și medicul bătrân, dar ce ne facem cu copilul ăsta nevinovat pe care Martin încearcă acum să-l resusciteze… Înainte să ne tragem sufletul, pieptul băiatului explodează pentru că mâna de zombi a lui Martin a pus prea multă presiune. Orice dilemă morală e anulată și, odată cu asta, horror-ul din Zombi naziști 2 capătă o amprentă comică intrinsecă (și prin asta devine mai puțin horror). Mizele cresc constant până când ridicolul ludic al situațiilor atinge apogeul într-un micro-reenactment al războiului mondial pe teritoriul norvegian: zombi naziști vs. zombi sovietici. Măcelul ajunge să arate, o spune unul dintre personaje, ca un joc video.

În Zombi naziști 2,metadiscursul la adresa genului devine și el mult mai evident. Martin cheamă în ajutor The Zombie Squad (organizație reală din SUA), iar șeful grupării chiar îi spune eroului: „I’ve seen a thousand zombie films but nothing like this… you‘ve created a whole new genre!”. Wirkola se aventurează chiar și la puțină critică socială, destul de subtilă încât să treacă neobservată și să nu perturbe situația absurdă și amuzantă cu o miză prea grea. Comandantul nazist se decide să recruteze noi membri și începe cu preotul bisericii locale. După un moment inițial de spaimă, preotul e convins că e prietenul Nils (un simpatizant nazist, deducem), se relaxează și începe să-i povestească despre minorele venite la confirmație. Până la urmă preotul e convertit și devine și el colaboraționist. Nu e tocmai scena din Du levande al lui Roy Andersson, când un personaj se împiedică și trage din greșeală fața de masă, cu tot cu argintăria și porțelanurile frumos aranjate, dezvăluind svastica sculptată în lemnul de dedesubt, dar, în limitele impuse de gen, e un comentariu important despre experiența războiului în nordul Europei și despre simpatiile ascunse din prezent.

Zombi naziști și continuarea, cum altfel, Zombi naziști 2, rulează la TIFF 2015 în secțiunea FocusNorvegia. Ar fi putut la fel de bine să facă parte din secțiunea Umbre sau, dacă festivalul ar fi avut un asemenea program, dintr-o secțiune a filmelor camp. Acesta e de fapt și meritul cel mai mare al seriei, că reușește să transgreseze genul asumat (horror) și subgenul (zombi splatter) și să exploreze noi teritorii cinematografice fără să facă rabat de la cantitate: conține sânge, foarte mult sânge.