Un vorbitor modest în ciuda carierei de peste 50 de ani, Sidney Lumet nu a fost niciodată genul care să-și exagereze rolul de autor. Într-un interviu lung luat de David Anker, montat de Nancy Buirski într-un nou episod din seria American Masters, Lumet își dezvăluie opiniile despre cinema și evenimentele biografice care i-ar fi putut forma interesul artistic („viziune” este un termen pe care își găsește timp să-l respingă). Eficient și versatil, Lumet a lăsat în urmă o filmografie mai amplă decât perioada de vârf din anii ‘70 constituită din filme ca Serpico, Dog Day Afternoon sau Network. E nevoie de alt set de epitete pentru a lăuda 12 Angry Men, Long Day’s Journey Into Night, The Hill sau Prince of the City.

Astfel, modul în care Buirski a comprimat viața și cariera lui Lumet este onorabil pentru că rezultatul este riguros. De obicei, nu e nevoie de mai mult de două sau trei clipuri per film pentru a uni punctele din autoevaluarea lui Lumet și pentru a transforma documentarul într-o introducere coerentă și apetisantă pentru filmele lui. E chiar atât de minuțios încât notează ascendența „norocoasă” a carierei sale și le recunoaște meritele colaboratorilor lui: lui Henry Fonda, pentru că a acceptat să fie personajul principal în primul lui lung-metraj, 12 Angry Men; lui Paddy Chayefsky, pentru scenariul mad-as-hell pentru Network; lui Al Pacino, pentru că a fost ”rana deschisă” care a adus umanitate în Dog Day Afternoon.

Și atunci când vorbește despre motivațiile din spatele instrucțiunilor regizorale (de exemplu, decizia de a adopta un stil naturalist/neînfrumusețat pentru imaginea filmului Dog Day Afternoon), Lumet prezintă întotdeauna lucrul la filme ca pe un proces antreprenorial prozaic care are succes – așa cum formulează în cartea sa, Making Movies – când toată lumea lucrează la același film.

Întotdeauna e complicat cu discutarea filmelor lui Lumet în funcție de temă, pentru că egalizează diferențele (de multe ori însemnate) de complexitate și valoare artistică. Zelul lui Buirski e îndoielnic mai ales când asociază relațiile tată-fiu din cariera lui Lumet (Daniel; Running on Empty; Before the Devil Knows You’re Dead). Decizia cea mai vizibilă e cea de a întrerupe un pasaj biografic despre viața de actor a lui Baruch Lumet ca să includă un monolog interpretat de Ralph Richardson din Long Day‘s Journey Into Night, lăsând personajul lui James Tyrone de actor-și-tată să pară că ar completa un pasaj nedocumentat din istoria familiei Lumet.

Altă tendință ocazională și obositoare este aceea de a alege cele mai dramatice scene din câteva filme pentru a „demonstra” talentul lui Lumet de a lucra cu actorii. E adevărat că, prin acest tip de montaj, devine evident în câteva secunde că actori precum Katherine Hepburn, Marlon Brando, Anna Magnani și Philip Seymour Hoffman au dat tot ce-au avut mai bun când au jucat pentru Lumet, dar în același timp se întrevede o idee limitată despre ce înseamnă „a juca bine”. Asta se bate cap în cap cu afirmația lui Lumet din documentar, conform căreia metoda lui Stanislavski este doar un tip de joc actoricesc, care nu e automat mai valoros decât alte tradiții.

Lumet tinde să vorbească despre filme mai mult dintr-un unghi pragmatic. Spune că scopul lui când lucrează nu este să trimită un mesaj, ci să spună o anumită poveste cu anumiți oameni și că, dacă o face bine, mesajul ar putea apărea și el. În montajul interviului, spre cinstea ei, Buirski continuă să urmărească influențele acestuia în chestiuni morale și politice și cum acestea i-au structurat filmele. În Prince of the City, Lumet pretinde că inițial s-a depărtat de personajul său (pentru că, de unde vine el, „un turnător e un turnător”) și că doar când a văzut primul montaj al filmului a văzut cum se raportează la caz.

Documentarul lui Buirski nu își dorește să se angajeze într-o dezbatere în jurul cinemaului lui Lumet. Nici nu încearcă să-i negocieze locul în canonul cinemaului american. Deși este foarte atent cu verdictele morale, ambivalența lui Lumet referitoare la structurile sociale, care apare în Network sau Serpico, este ținută sub control de credința lui aproape sentimentală în integritatea umană. Precauția lui față de procedurile din instanță din 12 Angry Men este mai aproape de normele clasice decât, să spunem, scepticismul atotcuprinzător din Anatomy of a Murder al lui Otto Preminger. Portretul făcut în By Sidney Lumet este al unei figuri umane, a cărei abilitate de a lucra cu oamenii a fost o mare parte din meritul său artistic. 

Publicat inițial pe Movie Mezzanine. Traducere de Diana Voinea