Denis Villeneuve vorbește în Enemy (2013) despre un masiv lanț de arahnide gigant care traversează pe neștiute orașul crepuscular, plimbându-și piciorușele ascuțite printre zgârie-nori, la fel ca elefanții suprarealiști ai lui Dali. În Arrival, el construiește o întreagă rețea de vase comunicante: în diverse puncte ale lumii (alese hazardat) aterizează douăsprezece scoici supradimensionate. În ele se află perechi de ființe non-umane care emit niște sunete irecognoscibile și scriu stropind cu cerneală din falange. Aceste ființe nu se sinchisesc să coboare din navele lor, ci așteaptă vizitele oamenilor. Pentru acestea, ele își deschid porțile printr-un sistem punctual: la un interval de 18 ore, exploratorii reușesc să pătrundă acolo cu un elevator și au câteva minute la dispoziție pentru a încerca să stabilească un contact. Villeneuve încearcă să ducă această solemnă întâlnire om-extraterestru într-o zonă mai plauzibilă decât precedentele filme americane: extratereștrii nu sunt făcuți nici după chipul și asemănarea noastră şi nici nu sunt robotizați, însă, cel mai important, nu vorbesc limba engleză (ori vreo altă limbă vorbită de oameni). Nici măcar nu dispun de o tehnologie care să le traducă doleanțele pe un ecran. Ei nu se prezintă cu nimic altceva decât conformațiunile corpurilor lor bizare.

Pentru că premisa este stabilirea unor căi de acces la aceste ființe, americanii din Montana își găsesc curând o lingvistă, Louise Banks (Amy Adams), și un om de știință oarecum obtuz, Ian Donnelly (Jeremy Renner), departe de reprezentările eroice schematizate ale americanilor, ei sunt mai degrabă plăpânzi și mânați de gânduri existențiale, tremurând la fiecare sesiune din capsula insolită. Sunt puține informații despre felul în care primește lumea această informație (se aud vagi știri sau conversații telefonice ale membrilor echipajului cu familia, unde se disting eternele alerte și panica autorităților. Cu aceste excepții, acești oameni sunt înstrăinați în mijlocul câmpului.

Capsula este compusă dintr-un spațiu gol și un soi de ecran imens de sticlă care stă între oameni și aceste ființe care vin din lumină și emit lumină, făcând ca totul să pară un spectacol. Aproape de acest zid transparent stă o pasăre închisă într-o colivie. Primul contact este extrem de minuțios prezentat, cu tăieturi pe fațetele corpurilor străine, felul elegant în care ele se așază în spațiu și în lumină, marginile inegale ale navei, cu denivelări și rotunjimi parcă sculptate uman; senzația este că cercetătorii pătrund într-o peșteră neolitică sau privesc, pur și simplu, în interiorul castelului lui Magritte (The Castle of the Pyrenees, 1959, o rocă gigantică ce plutește deasupra mării și deasupra căreia se înalță un castel medieval), mâna care se plimbă de-a lungul navei, pe măsură ce înaintează, cadre contraintuitive (filmarea echipajului de sus, un cadru întors, traveling-uri înainte și înapoi, panoramări lente de 90 grade).

Întâlnirea dintre invadator și invadat are un aer idealizat cap-coadă, incluzând o atingere subtilă pe marginile ecranului de sticlă rece. Și pentru că misiunea americanilor este de a afla motivul prezenței extratereștrilor, Louise își propune un sistem de învățare a limbii străinilor prin asociere (un soi de ‘Eu Tarzan, Tu Jane’), în care extratereștrii curând primesc denumirile generice de Elvis & Costello, Louise și Ian renunță la costumul de protecție rece și impersonal și reușesc să stabilească o legătură. Dincolo de fascinația acestor descoperiri, Louise se lovește permanent de limitele și nodurile limbii engleze, în care sensul unui cuvânt suferă ramificații, aceste ființe nu corelează sunetele cu propozițiile scrise, frazele lor nu au început și sfârșit, ci coexistă simultan, iar ei nu percep noțiunea timpului.

În fond, deși deschide numeroase alte piste, miza lui Villeneuve este un discurs despre comunicare. Louise inventează o poveste care spune multe despre felul în care oamenii se raportează la comunicare: în 1770, echipajul căpitanului James Cook s-ar fi întâlnit cu un grup de aborigeni și i-ar fi întrebat cum se numesc animalele care sar și își poartă puii în marsupiu, arătând către ele; aborigenii ar fi spus ‘kangaroo’, ceea ce mai târziu ar fi aflat echipajul că însemna ‘nu știu’. Filmul e mai puțin despre cunoașterea acestei civilizații extraterestre și mai mult despre faptul că ei ne obligă să comunicăm între noi  pentru a completa cele douăsprezece piese ale unui puzzle – limba lor este dozată și transmisă celor 12 perechi care patronează în sferele lor plutitoare. Or, aici Villeneuve apelează la stereotipuri: rușii și chinezii sunt cei care se opun comunicării și au nevoie să fie convinși să coopereze, americanii plantează bombe în interiorul sferei, punând în pericol misiunea etc.

Pentru un film temperat, Arrival ajunge curând să facă abuz de călătoria în timp, dramă și spectaculozitate, apropiindu-se, pe alocuri, de îmbârligatul și self-indulgent-ul Interstellar (2014, r. Christopher Nolan). Cu toate acestea, Villeneuve nu își permite să fabuleze în pseudo-știință, ci se limitează la fragmentarea plot-ului într-un puzzle: Louise primește, pe măsură ce se imersează în limba heptapodă, o serie de viziuni și indicii care pot conduce spectatorul deseori pe piste greșite. Toată această structură alambicată e o carapace spectaculoasă cu care Villeneuve își îmbracă, de obicei, filmele: Prisoners (2013), Sicario (2015), ba chiar și atipicul Enemy au în comun aceleași structuri de puzzle cu twist-uri grandioase, care devin tot mai populare și solicitate în cinemaul dominant.