Foarte bogată selecția din acest an a festivalului studențesc CineMAiubit: o pleiadă de manifeste personale și discursuri caustice (sau dimpotrivă, pline de duioșie), punctate de stângăcii firești și cu atât mai fermecătoare. Cotrobăind prin filmele din competiții, am găsit forme intrigante de realitate subiectivă, niște mostre tinerești de documentar în varii ipostaze.

Ce mi-a captat atenția inițial a fost multitudinea de fețe omenești din spatele camerei de filmat; dincolo de probleme de ansamblu, grav-bombastice sau exagerate, se pare că tinerii regizori au vrut de multe ori să încapsuleze în imagine naturalețea mișcării umane, o mai subtilă desfășurare de forțe interne. Un astfel de exercițiu este Portret în dialog (România, r. Teona Galgoțiu), scurt documentar intim despre o relație imperfectă tată-fiică, traversată de mici desincronizări între cei doi. Regizor și intervievat (deși am putea crede că uneori fac schimb de roluri), amândoi sunt vizibil emoționați și în destăinuirile asumate ale tatălui întrezărim un tremur interior, vizibil câteodată și în privirea apoasă a fiicei. Prinse în rama unor filmări de familie, cele 12 minute sunt completate de înduioșătoare străfulgerări de copilărie fericită, în care tânăra abia cunoștea jumătatea de realitate din fața camerei.

Tot portret (deși în monolog de data asta) încearcă și regizorii Marius Mihordescu și Adrian Moisoiu cu al lor Rise up, câteva minute de speech tăios sub chip de autobiografie. În voice-over, un taximetrist bucureștean relatează nonșalant frânturi de viață privată, experiențe fruste și netrecute prin filtrul niciunui manual de conduită. Printr-un soi de claritate lucioasă a imaginii, unde luminile orașului plonjează în jocul deliberat de umbre și reflexii, bărbatul rămâne într-o variantă de puzzle vizual care duce în zona obscură a thriller-ului (alături de anumite sugestii muzicale). Viață cartier/pușcărie, inserții de mărturisiri fără perdea, subiecte variate (sexualitate sălbatică, atracție profesor-elev, filozofii șocant-personale etc.), toate construiesc tabloul neconvențional de tough guy înțelept. Un oarecare pandant al acestei povești nocturne găsim în turcescul Rear Seat NY (r. Berk Kusbeygi), documentar care ne apropie de perindarea unor taximetriști musulmani în jungla urbană a New York-ului. Cei cinci imigranți de nevoie compun o viziune colectivă, învăluită în căldura și firescul debordante ale fiecăruia; rând pe rând ies la iveală nostalgii sau frustrări, atunci când dorul de casă devine apăsător și uriașa metropolă acaparează orizontul deja îngreunat de absențe. Hrănindu-se cu iluziile unei expectative răbdătoare, molipsesc cumva și locuitorii de baștină, măcinați de propriile traume invizibile. E ceea ce face din film mai mult decât un banal studiu de caz, prin privirea onestă aruncată câtorva oameni simpli.

Am descoperit în Terapia Liviana (România, r. Ralf Marcu) o combinație bizară de portret vorbitor și (cred eu) cinism regizoral pe alocuri usturător. Un fel de biografie deschisă, filmul intenționează o radiografiere de personaj: absolventă de teatru și viitoare actriță, Liviana ni se dezvăluie în mediul ei obișnuit, fără multe cosmetizări suplimentare. Și exact în asta stă tot farmecul controversat al scurtmetrajului, întrucât camera nu se împiedică de posibile (auto)cenzuri, iar toată emfaza fetei se manifestă liber. Între frânturi de interviuri și povești de viață absurd-irelevante ni se induce un aer familiar: tânăra vorbește cu regizorul, uneori se pisicește sau dă mici recitaluri jenante (lipsa urechii muzicale nu pare un impediment pentru reprezentațiile gratuite de canto). Cumva autosuficientă, ea apare ca o figură voit excentrică, ironizată intens prin alegerea de a filma (într-o manieră directă, cu puține retușuri stilistice) și încuraja toată limbuția ei ridicolă (alături de aceea de a păstra secvențe care par filmate neintenționat, în spatele „cortinei”).

O nouă schiță cinematografică de grup este și Women, Women, Women (Croația, Nikica Zdunic), un observațional cu mici scăpări subiective (indicii din care deducem o posibilă regizare anterioară) care urmărește forfota dintr-un coafor. Împărțite în mici găști colorate eterogen, clientele bârfesc printre bucle sofisticate, în timpul tunsului sau în pauza de uscat vopseaua. Salonul devine astfel un cuib feminin (nu se găsește niciun mascul care să-i treacă pragul) și poate nu e chiar deplasată considerația că filmul e un foarte discret manifest feminist. Suntem plimbați din separeu în separeu și fiecare conversație e înregistrată printr-un plan-secvență cu camera fixă, astfel încât la final se pot delimita câteva episoade distincte, avându-și fiecare protagonistele bârfitoare. Cu toate astea, bună parte din șarmul comic al vinietelor se pierde in translation, numai limba originală conținând întreaga spectaculozitate lingvistică și întregul glamour al pălăvrăgelii.

Unele peste altele, fie ele filme sentimental-candide sau izbitoare prin discursul răspicat, studenții par să fi impus cu destulă tărie pe ecran propriile bucățele de realitate.