Ediția a 27-a a Festivalului internațional de film studențesc CineMAiubit a venit și anul acesta, ca de fiecare dată, cu o varietate surprinzătoare de exerciții cinematografice, de la filme de gen, la documentare sociale, politice, eseistice, animații fanteziste sau hibride experimentale. Toate se coagulează în portretul unei generații căreia, indiferent de limitări sau contexte, îi place să se joace cu modurile de expresie sau cu percepțiile spectatorilor, chestionează realitatea cunoscută, oamenii din jur și, cel mai puternic, pe sine.

Am găsit în filmele din acest an un interes sporit pentru umanitate, o umanitate explorată mai departe de sensurile sale macro și mai aproape de individual. Pare o consecință naturală a condițiilor de suprasaturare cu informații (mari, globale și importante), sau poate este doar mai convenabil pentru niște producții modeste. În orice caz, interesant este impulsul colectiv de a construi pe fundamentele ce definesc individul – familia/timpul/moartea -, prin relația sa specifică cu ele.

Deși acestea s-au manifestat indiferent de structură, selecția de filme nonficționale pare să afirme formele cele mai crude de exprimare, mai reflective, cel puțin în modul de abordare al studenților și în modul în care au ajuns la mine. Off the script se produce decojirea de multiplele niveluri de citire, se concretizează sensibilitățile personale, pe care le-am găsit coexinstând într-un discurs ce transcende începutul și finalul fiecărui film.

O liniște cu care nu m-am obișnuit (r. Patricia Preda), film experimental, m-a ancorat în aceste ipoteze. În stil video-poem, o voce fără față recită peste imagini cu oameni fără fețe, filmați constant din spate sau obturați de umbre. Vocea este confesivă și se adresează unei persoane înstrăinate căreia, pe parcurs, i se clarifică statutul matern. Privește retrospectiv asupra relației disfuncționale, definită de control, frică, mărturisește angoasa lipsei, a dificultății adaptării. Planul vizual alătură prin split screen un cadru static, din spatele unei figuri feminine uitându-se în zare, și un montaj cu o siluetă care cutreieră peisaje naturale pustii, albe și reci, poposește într-o casă plină de contraste, ajunge la mare – persoana care rămâne și persoana care pleacă. Spre final vocea afirmă „Cred că prin asta încerc să mă exprim. / Mai știi când îmi spuneai că mi-ar face bine să mă descarc, dar nu mă lăsai să plâng? / Într-un fel povestitul e tot a te elibera.” Înglobează nu doar demersul acestui film, ci și cel care se resimte colectiv, de a căuta un sens propriu în lucrurile fără sens, de a da o formă controlată incontrolabilului, pentru a-l accepta ca parte din viață.

Documentarul Dansez și eu la nunta părinților mei (r. Andreea Chiper) reprezintă pregnant aceste eforturi, surprinzând eseistic trăirile și gândurile regizoarei, rezultate din apropierea profundă de materialul video din ziua nunții părinților săi. Detaliile observate reflectă profetic evenimentele ulterioare filmărilor: despărțirile, pierderile, așteptările; și mai apoi sunt turnesol pentru individualitatea autoarei, care trasează liniile dintre experiențele sale actuale și acest trecut puțin mai îndepărtat decât cel pe care și-l poate asuma. Astfel, se conturează imaginea unei fiice care nu doar că s-a născut la un an după nuntă, ci s-a născut, metafizic, și cu fiecare moment marcant din viața sa – când i-a dus rodii unchiului bolnav, când părinții și-au pierdut verighetele, când a început să învețe să treacă peste cu scheme lipite pe frigider. Materialele de arhivă ajung să încapsuleze ermetic o promisiune a unui ideal cald, dar în esență nefamiliar, cu muzică disco și mult mai lucios decât realitatea. Același sentiment se găsește și în Notre maison / Our Home (r. Célie Hardenne), documentar belgian care imortalizează detalii dintr-o casă și din reminiscențele proprietarei sale bătrâne asupra vieții pe care a petrecut-o acolo. Femeia își termină povestea afirmând „Mirosurile care cutreieră casa asta sunt mirosurile unor povești neterminate. Am vrut să fac o familie fericită, dar am eșuat.” Următorul cadru surprinde apoteotic mobila aruncată de pe geam, casa fiind golită, într-o concluzie dintre cele mai nihiliste și cutremurătoare.

Discursul e simetric în Bunica mea de milioane (r. Răzvan Dima), film memorial de o sensibilitate profundă și portretul unei femei cu o energie radiantă și molipsitoare căreia îi descoperim povestea, cu ocazia aniversării sale de 90 de ani. După ce camera ne face oaspeți în momentele de tandrețe, ne invită să ascultăm colecția de discuri vinil, să stăm la poză, să ciocnim un pahar înainte de masă, ne lasă în final într-un apartament pustiu care urmează să fie vândut, cu tânărul regizor admirând priveliștea de pe geam pentru ultima oară. „Acum am luat viața de la capăt, am dat trecutul în spate și trăiesc viața mea de acum” spune doamna Ciorobea când vorbește despre văduvia sa, și cred că această putere stă la baza filmului în sine.

În Hasta que llegue el olvido / Until Memory Fades (r. Joaquín Colinas Márquez) dialogurile generaționale sunt aduse la următorul nivel, fiind recompusă de regizor relația dintre tatăl său și tatăl tatălui său. Realitatea tumultoasă, dar caldă, a familiei, masculinității și paternității e angrenată în imagine aproape exclusiv prin detalii, construindu-se o lume vizuală condensată, a gesturilor, reflexiilor, texturilor, expresiilor. Trecem prin povestea bunicului, a tatălui, iar în final o ștafetă invizibilă e predată fiului, care afirmă prin definirea acestor portrete nevoia de a înțelege și a onora trecutul înainte să se poată construi peste el.

Se pare că, inevitabil, aceste explorări, indiferent de abordările și perspectivele pe care și le însușesc, vin la pachet cu un implicit dialog cu timpul în sine, cu regulile și greutatea lui.

Монстру маминого сердца / A Monster Near My Mother’s Heart (r. Cristina Jacot) ne poartă, cu o hibridizare inedită dintre documentar și animație, prin amintirile regizoarei din copilărie, în timp ce se confruntă cu vestea bolii mamei sale. Materialului de arhivă personală – mama care îi face baie fiicei – i se suprapun tușe dinamice și colorate ca de cariocă, conturând ludic imaginile nostalgice. Montajul alternează experimental detalii cu acuarele dispersându-se în apă, sticlă condensată în spatele căruia se ascund gesturile unei mâini, un desen copilăresc reprezentându-le pe cele două la mare, făcând apa un simbol primar al apropierii. Confesiunea finală este una dintre cele mai puternice – „Mama, anul trecut eram terifiată ca tu să mori, anul acesta sunt terifiată ca eu să mor, iar să mori tu, sau să moară oricine altcineva” –  și vine ca o vulnerabilizare completă în fața infirmității umane, o realizare apăsătoare care ajunge să fie numitorul comun ce bântuie, la un nivel sau altul, toate aceste microuniversuri cinematografice.

În esență, perspectiva largă pe care CineMAiubit 27 a oferit-o în lumea filmului studențesc a fost marcantă prin formele cele mai personale, care m-au lăsat cu o profundă apreciere pentru capacitatea și inițiativa tinerilor de a privi vulnerabil viața prin film, de a-i potența calitățile introspective și a-și găsi filosofiile prin artă.