Câteva cadre din De Humani Corporis Fabrica (r. Véréna Paravel & Lucien Castaing-Taylor, 2022) ar putea fi grafică de mare deliciu vizual, dacă dialogul din off nu ne-ar da de înțeles că e țesut canceros. Altcândva ar putea fi o cădere prin tobogan antrenantă și mediată de cameră, doar că e o mișcare prin intestine. Castaing-Taylor și Paravel și-au propus inițial să facă un documentar despre spitale filmând doar în corpul uman, iar planul s-a mai modificat pe parcurs, însă cu siguranță de aici vine partea cea mai spectaculoasă: o porțiune consistentă a documentarului e înregistrată cu tehnologie non-cinematografică de vârf – aparatură medicală de mare acuratețe vizuală care permite diagnosticarea și intervenția și care, scoasă din spital, arată detalii ale corpului uman – ca într-o lecție avansată de anatomie 4K – cu care majoritatea spectatorilor sunt nefamiliarizați.

Faptul că ni se permite acces liber în intimitatea unor pacienți cu suferințe și boli grave sau că personalul medical vorbește liber în prezența camerei este și el aproape la fel de surprinzător, deși a fost o problemă minoră, conform cineaștilor (antropologi ca formare, deși foarte pretențioși cu forma filmelor pe care le fac). E drept, au schimbat planul inițial de a filma în Boston, unde obținerea aprobărilor a fost anevoioasă, după ce l-au cunoscut pe François Crémieux, directorul a cinci spitale din Paris (și mare cinefil, colaborator al lui Chris Marker la Casque bleu în 1995), mutându-se aici cu investigația. În noul mediu, spun cei doi, procesul a decurs destul de lin.

Incomod a fost, în schimb, în mod inevitabil, subiectul investigat, căci chiar dacă medicii par în general de vis și tehnologia e ajunsă la un nivel confundabil cu magia, actul medical e adesea de natură să ne perturbe pietatea socială. În urma unei cezariene – reușite, dar efectuate atât de rapid și mecanic încât nu poate să nu pară o agresiune –, bebelușul precoce e extras din pântecul mamei, îi e fluturat în față câteva secunde cu niște felicitări că l-a adus pe lume, apoi e luat separat de doctorița care l-a salvat, pentru îngrijiri. În altă secvență, două infirmiere îmbracă un trup fără vlagă în ceea ce se dovedește o pereche ruptă de pantaloni, și ca și cum relativa lor detașare nu e deja destul de greu de procesat, când își încheie misiunea îl abandonează pe o targă alături de celelalte cadavre. În alt moment din film, un țesut cu aspect respingător de la Anatomie patologică e rotit față de cameră după o examinare atentă și se dovedește că e reversul unui sân extirpat. Cât despre tratamentul pacienților la Geriatrie, în probabil cel mai haotic fir narativ din film îi urmărim pe holuri și prin blocajele verbale, în comportamentul disruptiv care forțează personalul să-i încuie câte un interval scurt de timp – și până când vedem un bătrân cu demență contrariat că e încuiat în cameră, prezența lui e destul de conturată de film (și obositoare) să putem empatiza cu personalul medical.

Poate ar fi de ajutor să vă semnalez că, depinzând de rezistența voastră la a vedea mucoase, sânge și degradare fizică și/sau de a intui că orice gest care vindecă o să și doară, De Humani Corporis Fabrica s-ar putea dovedi o experiență de vizionare dificilă. De altfel, filmul experimental are un întreg istoric de a împinge limitele reprezentării corpului uman dincolo de ceea ce ne place sau ce tolerăm să vedem, ca o formă de persiflare a pretenției cinemaului de larg consum că ne arată lumea largă când, de fapt, ascunde mai tot ce poate fi supărător. The Act of Seeing with One’s Own Eyes (1971), de Stan Brakhage, filmat într-o morgă – treizeci de minute ușor de rezumat în trei cuvinte și mult mai greu de îndurat ca film—, e un reper peren (inclusiv o sursă de inspirație asumată pentru Cristi Puiu la Moartea domnului Lăzărescu). Dată fiind tendința lui Paravel & Castaing-Taylor de a revizita teme și tehnici canonice ale cinemaului, precum și faptul că De Humani… are o secvență într-o morgă, nu e improbabil să fie evocat și aici. Leviathan (2012), prima colaborare a celor doi în cadrul Sensory Ethnography Lab al Universității Harvard, era construit în jurul pescuitului industrial – cam ca Drifters (r. John Grierson, 1929), doar că mult mai intens în bombardarea văzului și auzului, devansând considerabil Drifters pe o axă imaginară de la social la senzorial. Sigur, cei doi lipsind din fața camerei, rămânem în convenția documentarului ca un fel de artefact care se asamblează de la sine, separat de eforturile cineaștilor – văzuți doar ca un fel de catalizator – și multele neajunsuri umane care-l bruiază. După Leviathan, vorbeau de neașteptatul rău de mare cu care s-au confruntat pe vasul de pescuit; în timpul celui mai recent film, a cărui producție a durat cu totul vreo șapte ani, Paravel a ajuns să viziteze spitalele atât ca documentarist, cât și ca pacient – însă n-am ști aceste lucruri dacă nu le-ar fi consemnat în interviuri Scott MacDonald și Jean-Michel Frodon.

Efectul puternic al acestui film vine nu doar din ce captează, ci și din calitățile camerei cu care sunt surprinse evenimentele. Sunt trei tipuri de imagini care se împletesc uneori foarte discret: în primul rând, filmările utilitare, captate cu camerele endoscopice care sunt esențiale în procesul medical; în al doilea rând, cele generate de camerele din sălile de operație fixate de tavan, al cărui rol pragmatic e să înregistreze, în scopuri educative și legale, ce se întâmplă într-un spital public; în al treilea rând, filmarea cu o „cameră-ruj” mică și manevrabilă care le-a permis cineaștilor să se apropie cât de mult își doresc de pacienți.

Părea nu demult că limita reprezentării funcționării spitalelor a fost deja atinsă în documentarele lui Frederick Wiseman – Hospital (1970) și mai ales Titicut Follies (1967) –, care oferă o secțiune transversală instituțională – dar nu și o secțiune de microscop – în domeniul îngrijirii medicale și psihiatrice. Nu lipsește nici de aici o semnalare a faptului că grija medicală e o muncă fragilă la blocaje administrative. Chiar în primul dialog captat în film sunt enunțate condițiile grele ale celor din tura de noapte la Urgențe. Altă conversație între doctori deplânge lipsa de asistente din secția lor, în ceea ce pare dialog sincron cu imaginea filmată. Însă, la discuția în cauză, cum acțiunea documentată e introducerea rapidă și repetată a unei sonde într-un penis, e cam greu de urmărit nemulțumirile lor cu elan stângist – contrastul între preocuparea organizatorică a medicilor și gesturile lor față de un organ sensibil al unui pacient sedat e aproape șocantă.

Totuși, construcția filmului – deosebindu-l de cele ale lui Wiseman – nu pare să conducă la vreo concluzie politică fermă despre îngrijirea medicală: nici despre condițiile din spitale, nici despre umanitatea sau eroismul doctorilor, nici despre așteptările, justificate sau nu, ale pacienților. În schimb, subiectul cel mai consecvent este, aproape exclusiv în parametri biologici, corpul uman, fragil, imprevizibil, deteriorabil. După ce vedeți De Humani Corporis Fabrica veți avea probabil impulsul să le urați tuturor apropiaților voștri sănătate, oricât de tineri și invincibili v-ați/i-ați crede.

De Humani Corporis Fabrica a rulat în închiderea festivalului BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival), desfășurat, în cea de-a 12-a ediție, între 27.09-02.10.2020.