Tot ce ai simțit vreodată a apărut deja într-un film



Autor: Alex Bergauer, Adrian Călugăru, Cosmin Dumbravă, Mihai Kolcsár, Georgiana Mușat, Andrei Șendrea, Irina Trocan, Alexandru Vizitiu, Diana Voinea

2015-07-15



Un viral cu sentimente obscure a circulat pe Facebook până când a ajuns și la noi, în redacția Acoperișul de Sticlă. Deși par stări de spirit foarte particulare, ne-am zis că, după câte filme am văzut toți puse cap la cap, sigur ne amintim un film sau o secvență care sugerează fiecare din aceste stări. Zis și făcut!

Sursa termenilor pentru aceste obscure sorrows e site-ul lui John Koenig pe care îl găsiţi aici şi, din câte ştim, cuvintele nu existau de dinainte. BuzzFeed l-a făcut mai cunoscut preluând aici o listă de ilustraţii pentru termeni. Nu reluăm în scris definițiile, dar le găsiți în link-urile pe care vi le-am oferit sau în prima fotografie din acest articol (pe care o puteți vedea în întregime dacă dați click deasupra ei.)

 

 

 

 

1. Sonder: Secvenţa din L'amour l'après-midi (Eric Rohmer, 1972) în care Frédéric stă în cafenea şi îşi imaginează cum ar intra în vorbă cu fiecare trecătoare. (Irina Trocan)

 

 

2. Opia: The Look of Silence (Joshua Oppenheimer, 2015): Un oftalmolog din Indonezia, fratele unei victime politice, îi confruntă pe torționari la mulți ani după crimă să-i facă să-și dea seama cât de grave sunt faptele lor. Ar fi o poveste de răzbunare a trecutului comună, dar se petrece într-o țară unde torționarii sunt încă la putere. (I.T.)

 

 

 

 

Postcards from the Zoo (Edwin, 2012): Când se uită la tine cu capul în jos, ca o girafă. (Diana Voinea)

 

 

3. Monachopsis:  A Woman under the Influence (John Cassavetes, 1974): Când te simți out of place, îți dai (sau nu) seama, dar nu te poți opri și mergi mai departe în awkwardness. (D.V.)

 

 

4. Énoument: Jubliee (Derek Jarman, 1978): În care regina Elizabeta I e transportată de misticul John Dee într-un 1978 apocalipitc, ca să afle că țara ei a devenit un rai al punkiștilor anarhiști și al corporațiilor corupte: o lume pe care nu o înțelege și nu o poate opri din a se adeveri. (Alexandru Vizitiu)

 

13 going on 30 (Gary Winick, 2004) – O puștoaică încercată de chinurile adolescenței vrea să dea timpul înainte până în momentul când devine o femeie de succes. Prin absurd, reușește, dar viața arată altfel la treizeci de ani. (I.T.)

 

 

5. Vellichor: Café Lumiere (Hou Hsiao-hsien – scenele în care Yoko e în librărie. (I.T.)

 

 

6. Rubatosis: scenele din filmele lui Nemescu (Mihai și Cristina și California Dreamin') în care unul dintre personaje sau ambele trec prin momente tensionat-pasionale și pe fundal se aud bătăi de inimă, iar fundalul pulseaza în ritmul acestora. (Adrian Călugăru)

 

 

 

 

 

7. Kenopsia: În Vanilla Sky, visul lui Aames de la început, când iese în Times Square, dimineaţa, şi e singur-cuc. (Georgiana Mușat)

 

În filme post-apocaliptice, de la 28 Days Later și până la I Am Legend, unde personajele se preumblă derutate printre ruinele civilizației. De regulă vine însoțită de cadre lungi și dezolante cu locuri ultra-faimoase precum Times Square sau London Bridge. A apărut și pe micile ecrane într-un episod din Twilight Zone, numit Time Enough at Last în care personajul lui Burgess Meredith supraviețuiește miraculos apocalipsei nucleare şi plănuieşte să-şi petreacă restul vieţii în bibliotecă. (Alex Bergauer)

 

Children of Men (Alfonso Cuarón, 2006): Într-un moment liniștit, Theo și Kee își trag sufletul într-o școală abandonată. Un loc odinioară plin de speranță și viață, acum gol și nefolositor unei societăți în care nu mai există copii. (A.V.)

 

 

8. Mauerbauertraurigkeit: Frodo în drumul spre ”Mount Doom”. (A.C.)

 

Sindromul dubiosului carismatic se vede peste tot de la Woody Allen (mai ales egocentricii din Stardust Memories sau Deconstructing Harry) și până la Greenberg-ul lui Ben Stiller – protagoniştii sunt aroganţi și disociaţi de realitate, al căror comportament îi exasperează pe cei din jur. Charlize Theron în Young Adult demonstrează că nu toți ticăloșii de genul acesta sunt neapărat bărbați. (A.B.)

 

 

 

 

 

9. Jouska: Aurora (Cristi Puiu, 2010): Vorbesc singur în cap în timp ce probez această pușcă. (D.V.)

 

The Apartment (Billy Wilder, 1960) – Baxter (Jack Lemmon) rămâne printr-o încurcătură să aibă grijă de amanta şefului până când fata îşi revine dintr-o tentativă de suicid. Pentru că se îndrăgosteşte de ea, intră în biroul şefului să-i spună că le va rezolva amândurora problema prin faptul că el o s-o ia de nevastă, să o facă o femeie respectabilă. Doar că tot discursul de omul-cu-soluţia e mai uşor de livrat când şeful n-a ajuns încă în birou. (I.T.)

 

 

10. Chrysalism: În Magnolia (Paul Thomas Anderson, 1999), mai multe personaje cu povește întrepătrunse își iau în paralel câteva momente pentru a se aduna după o zi dificilă stând izolați de furtuna de afară și cea interioară în sanctuarele lor personale în timp ce cântă toți Wise Up de Aimee Mann. (Mihai Kolcsár)

 

 

11. Vermödalen:Îmi aduce aminte de Micul Prinţ, momentul din grădina cu trandafiri, când e frustrat că sunt mai multe 'imagini' ale aceluiaşi model (trandafirul) pe care îl iubea el. Ecranizarea lui Stanley Donen din 1974 are o referire la momentul ăsta. (Cosmin Dumbravă)

 

 

 

Scurtmetrajul 14e arrondissement, regizat de Alexander Payne, din omnibusul Paris, je t'aime (2006), e despre o femeie de vârstă mijlocie din Denver care călătoreşte singură în Paris şi se îndrăgosteşte de oraş. Obiectivele de pe lista ei sunt reperele comune ale ghidului turistic (deşi nu atât de nesimţit de comune ca Turnul Eiffel), dar Payne preferă să lase camera mai mult pe ea cât le admiră, în loc să ne arate lucruri pe care le-am mai văzut filmate de o sută de ori. (I.T.)

 

 

12. Anecdoche: O emoție care dublează ca figură de stil în filmografia lui Robert Altman, regizor faimos pentru faptul că a împins trend-ul dialogului realist din anii '60-'70 până la paroxism, încurajându-și actorii să-și rostească replicile în același timp. Și, într-adevăr, ciondănelile soldaților din MASH sau brambureala personajelor din Nashville aduce cu haosul unui dialog real între mai mulți oameni, în care toată lumea vorbește și mai nimeni nu ascultă pe nimeni. Cu alte cuvinte, oferă o simulare decentă a unei seri obișnuite petrecute la Kulturhaus. (A.B.)

 

 

13. Ellipsism: Amadeus (Milos Forman, 1984): Din momentul în care îl întâlnește pe Mozart, Salieri trăiește cu teama că va fi uitat de istorie. Așa că încearcă în mod disperat să-și schimbe destinul, doar ca să-și dea seama, la sfârșitul vieții, că a devenit sfântul mediocrității. (A.V.)

 

 

 

14. KuebikoParanoid Park (Gus Van Sant, 2007): Toată apa n-o să spele ce s-a întâmplat. (D.V.)

 

Sfârșitul de la Taxi Driver (Martin Scorsese, 1976), când Travis Bickle și-a consumat impulsul de salvator și lumea nu e cu nimic mai bună.(I.T.)

 

 

15. Lachesism:Fight Club (David Fincher, 1999) - coliziunea fictivă a avionului (C.D.)

 

Kinetta (Yorgos Lanthimos, 2005): Orice, doar un dezastru să fie. (D.V.)

 

 

16. Exulansis: Daffy îi povestește lui Richard despre o insulă paradiziacă și se aprinde amintindu-și până când o dă în bâlbâieli. Richard nu-l crede și îl întreabă „Nu te supăra, dar tu nu ești chiar întreg la cap, nu?” (Andrei Șendrea)

 

 

 

17. AdronitisA Married Couple (Allan King, 1969): Se mai ceartă, dar și dansează ca șamanii. (D.V.)

 

Triple Agent (Eric Rohmer, 2004): Un cuplu interbelic format dintr-o pictoriță grecoaică și un general rus exilat trăiește în armonie și intimitate perfectă. Doar că soția, care nu iese din casă niciodată și nu știe despre afacerile soțului ei decât ce-i spune el, e incapabilă să-și dea seama ce se întâmplă când află că acesta e acuzat de trădare. (I.T.)

 

 

18. Rückkehrunruhe:Spirited Away (Hayao Miyazaki, 2001) – asta înțeleg din fățuca de neprețuit a copilei după ce se întoarce din aventură și din felul în care caută cu ochii lumea în care călătorise. (C.D.)

 

 

19. Nodus TollensMorte a Venezia (Luchino Visconti, 1971): Cum s-a ajuns aici? Ce se întâmplă acum? Chiar trebuie să se termine? (D.V.)

 

 

 

 

On the Waterfront/Pe chei (Elia Kazan, 1954) – Terry Malloy: “I coud've had class! I could've been a contender!” (I.T.)

 

 

 

20. OnismDe asta suferă M. Oscar (Denis Lavant) în Holy Motors (Leos Carax, 2012) și asta îl mână să treacă prin atâtea deghizări. (A.V.)

 

 In Another Country (Hong Sang-Soo, 2012): De ce nu pot să fiu în locul tău?!

 

 

 

21. Liberosis:Chinatown (Roman Polanski, 1974). Nu trebuie să spun decât atât: Forget it, Jake, it's Chinatown. (I.T.)

 

 

22. Altschmerz: Şi-a intrat convingător în rolul de tată de familie, cetățean respectabil și patron de diner. Totul în jurul lui e liniștit. Asta, până când localul său e jefuit și el e suspect de ager în mișcări când se luptă cu hoții pentru un om de rând: A History of Violence (David Cronenberg, 2005) (I.T.)

 

 

23. Occhiolism: De la Blaise Pascal și până la un single recent al trupei Voltaj, ideea că omul este o făptură mică și relativ nesemnificativă a fost adânc sondată de-a lungul istoriei. Cinema-ul nu s-a lăsat nici el mai prejos, alăturând insignifianței umane și o anumită doză de auto-reflecție. Într-adevăr, numeroase drame SF precum Moon sau recentul Interstellar explorează fragilitatea psihicului uman în comparație cu imensele posibilități ale universului în care trăim. Dar regele suprem rămâne 2001: Odiseea Spațială, film al cărui final pare determinat să lărgească perspectiva spectatorului la fel ca substanțele atât de răspândite în era în care a fost făcut. (A.B.)

 

 

Les glaneurs et la glaneuse (Agnès Varda, 2000) – ca multe alte filme-eseu, e despre cum autoarea îşi lărgeşte perspectiva studiind specia asta urbană de agricultură care e culesul gunoaielor. Cât petrece timp cu cei care caută prin gunoaie după mâncare şi obiecte, îşi permite să scape un comentariu despre cum şi ea e o culegătoare – de imagini – datorită lucrului la acest documentar. Doar că unul dintre oamenii pe care îi urmărește n-o lasă să fie naratorul omniscient și necontestat și îi zice că nu-i face bine filmului în niciun fel să fie așa de narcisistă. (I.T.)

 

The Hitchhiker's Guide to the Galaxy (Garth Jennings, 2005): Problemele galactice ale lui Arthur Dent, care și-a început ziua groaznică nevrând nimic mai mult decât să-și bea ceaiul și a continuat-o observând planeta sa natală făcută pulbere pentru a face loc pentru o șosea spațială, devin nesemnificative în momentul în care un lift îl propulsează dincolo de o ușă îngustă în spatele căreia se află o hală de dimensiunea unui sistem solar în care un grup de ingineri construiesc planete. (M.K.)