Pentru mine, prietenia în cinema a apărut odată cu La règle du jeu, filmul lui Jean Renoir din 1939. Nu știu niciun film de până atunci care să exprime o atât de debordantă stare de camaradenie generală între semeni. Mi se pare fascinant să văd rivali prinși în triunghiuri amoroase, care în loc să uneltească pe ascuns diverse șiretlicuri, își declară clar și răspicat intențiile și respectul reciproc. E o altă lume decât cea cu care sunt obișnuit, chiar și din filme. Nu e genul de lume măcinată de orgolii, ranchiuni, unde prieteniile se leagă doar pe baza unui scop comun sau a unei lungi istorii de evenimente petrecute împreună. La baza unei prietenii sincere cred că stă un profund respect pentru celălalt și, astfel, pentru ceilalți. Pentru că odată ce te împaci cu gândul că prietenul tău poate fi mai bun și mai plin de succes decât tine, începi să acorzi mai mult credit tuturor. Nu am inclus La règle du jeu în top pentru că pentru mine e mai mult un reper foarte puternic decât un film pe care l-as putea revedea de nenumărate ori. Nu e din cauză că e prea vechi, dar atmosfera burgheză în care se petrece acțiunea, chiar dacă e foarte cordială și ludică, mă îndepărtează cumva, eu nesimțindu-ma confortabil în contexte prea pompoase. Cred, însă, că la un anumit nivel, ceva din tonul filmului se regăsește în toate filmele incluse în top.

5. Clerks [1994; r: Kevin Smith]

Este ceva un pic prea inconsistent pentru gustul meu în umorul teribilist și asumat imatur ce dă substanță filmelor lui Kevin Smith. Însă Clerks, primul lui lung-metraj, este una dintre comediile mele preferate. Îmi place la nebunie mojicia candidă a personajelor; îmi place caracterul tembel al discuțiilor pe teme morale și filosofice; îmi place stilul lapidar în care sunt gândite cadrele și montajul (marca lui Jim Jarmusch, care, alături de Spike Lee, a participat cu îndrumări la realizarea filmului); îmi place cum e portretizată blazarea și, totodată, neastâmpărarea tinerilor fără prea mari ambiții de viitor din America anilor ’90; îmi place cum brutalitatea melodiilor post-hardcore de pe fundalul sonor contrastează ritmul molcom al cadrelor lungi, statice și ticsite cu taclale; și nu în ultimul rând, îmi plac la nebunie oscilațiile între dezgustul atroce și sentimentalismul covârșitor ce prezidează relația de prietenie dintre Dante și Randal, personajele principale. În plus, filmul reprezintă debutul cinematografic al celebrului duo de derbedei adorabili Jay & Silent Bob.

4. Parting Glances [1986; r: Bill Sherwood]

Parting Glances este filmul care l-a scos în evidență pe Steve Buscemi și unul dintre primele filme care portretizează comunitatea gay (americană, în acest caz) fără a încerca să se distreze pe seama ei (nici măcar prin personaje camp) sau a le pune relațiile pasionale într-o lumină vicioasă. Personajele trădează o rezonabilitate aparte ce mă duce cu gândul la distinsele caractere din La règle du jeu, La grande iIllusion și alte filme ale reputatului Jean Renoir. Ca și în La règle du jeu, acțiunea din Parting Glances are în focus o relație de iubire în care unul dintre îndrăgostiți încă tânjește după partenerul avut într-o relație anterioară, iar actualul partener este conștient de asta și împăcat într-o anumită măsură cu situația. Doar că, spre deosebire de filmul lui Renoir, în filmul lui Sherwood (singurul lui film, de altfel), totul se întâmplă între homosexuali, iar tipul din relația abandonată este pe cale să moară de SIDA (boală care l-a scos din viață pe Sherwood), acesta fiind, probabil (filmul nu explică exact), motivul reciproc consimțit al despărțirii celor doi. Este frapant tonul franc în care personajele filmului discută și își managerizează destinul, mânați atât de fireasca pornire de a-și găsi fericirea și stabilitatea emoțională, cât și de o atitudine foarte scrupuloasă, ce-i face atenți să nu ofenseze pe nimeni din cercul lor prin acțiuni necugetate.

3. La Vie de Bohème [1992; r: Aki Kaurismaki]

Tributar umorului pe cât de sprințar, pe atât de înduioșător al lui Charlie Chaplin, La Vie de Bohème este o incursiune plină de umor absurd (dar mereu blând, niciodată sarcastic) în existențele perturbate de frica zilei de mâine a trei artiști de mâna a doua (interpretați de câțiva dintre de actorii fetiș ai lui Aki Kaurismaki –Matti Pellonpää, André Wilms și Kari Väänänen), ce se chinuie să supraviețuiască în Paris. Resemnați, dar năstrușnici la nevoie, cei trei prieteni împart tot puținul pe care-l au și se sacrifică unul pentru celălalt, în încercarea de a depăși problemele de orice fel – de la lipsa banilor și neanjunsuri sentimentale, la probleme cu autoritățile. Învață să se bucure de viață așa cum e și să se înfrupte din tot ce le pică la îndemână, chiar dacă e vorba despre un pește cu câte o scăfârlie la ambele capete sau o fiertură dintr-un os luat din gura unui câine.

2. The Long Goodbye[1973; r: Robert Altman]

Inspirat după romanul cu același nume al lui Raymond Chandler, filmul lui Robert Altman, The Long Goodbye, este considerat un reper important în peisajul revizionismului artistic ce marcheaza cinematografia hollywoodiană din anii 70. În viziunea lui Altman, detectivul Philip Marlowe este un fel de Don Quijote cu pistol și cravată, bolnav incurabil de loialitate și alte principii morale ce nu-și au locul în ambientul corupt și decadent al Americii vremurilor în care trăiește. Nonșalant și pișicher, mormăind în permanență ceva în barbă, ca un bătrân senil, Marlowe (în interpretarea ultra-carismatică a lui Elliott Gould) își demonstrează serviabilitatea exacerbată încă de la începutul filmului, când se trezește noaptea din pat și coboară la magazin pentru a-i cumpăra mofturoasei sale pisici mâncarea preferată. Apoi, când toată lumea îi spune că un bun prieten de-al său este, contrar părerii lui, un escroc ordinar și un criminal fără scrupule, Marlowe se aruncă într-un vârtej de buclucuri, confruntând cu stoicism Poliția și Mafia din Los Angeles pentru a le demonstra tuturor că se înșală amarnic. Și totul pentru ca în final să se aleagă cu o mini-muzicuță la care să cânte fâșneț tema muzicală a filmului. Dar e OK din partea lui, după cum declară de mai multe ori în film.

1.Two-Lane Blacktop [1971; r: Monte Hellman]

Ceea ce leagă prietenia dintre Mecanic și Șofer, personajele centrale ale filmului Two-Lane Blacktop [1971; r: Monte Hellman], este dragostea pentru mașini puternice și foarte puține cuvinte. Cei doi se înțeleg din priviri și ar putea rula împreună cu mașina pe șosele zile în șir fără să scoată o vorbă. Șoseaua și zgomotul motorului este tot ce le trebuie pentru a se simți liberi și împliniți. În contrast, GTO – bărbatul trecut de a doua tinerețe cu care ajung să concureze într-o cursă de mașini interstatală și să rivalizeze în privința cuceririi unei tinere hoinare – este din cale afară de guraliv și râvnește întotdeauna la mai mult. Pe măsură ce cursa avansează, bonomia debordantă a Mecanicului și a partenerului său reușește să anchilozeze înverșunarea bărbatului. Deși nu-i place în mod deosebit de ei și nici lor de el, orgoliosul GTO se împrietenește cu tăcuții săi adversari și, usor-ușor, febra cursei se stinge. Contaminat cu un foarte dens aer jovial (specific mai multor filme regizate de Hellman), Two-Lane Blacktop transmite o îmbătătoare senzație de pace, prin care își reneagă calitatea de film cu întreceri de mașini și pune ideea de competiție într-o lumină copilărească, puerilă. De aceea, acest film este, pentru mine, campionul de neîntrecut al filmelor despre prietenie (și viață, în general).