Top 5 filme despre prietenie (Irina)



Autor: Irina Trocan

2014-12-15



Când le-am propus colegilor de la Acoperișul de Sticlă să facă fiecare un top 5 personal cu filme despre prietenie, m-am gândit (am sperat chiar) că personal va fi cuvântul cheie. N-aș ști să spun de ce seria mea de 5 filme e mai relevantă decât oricare 5 filme bune cu protagoniști-prieteni la care v-ați putea gândi. Și asta nu e singura mea nelămurire.

De exemplu, sunt mare fană Howard Hawks și totuși nu simt nevoia să pun niciun film de-al lui în top. Nici măcar Rio Bravo, deși m-a tot bătut gândul să-l includ. Poate pentru că Hawks era nevoit să lucreze pe structură de film american de gen, unde ceva se schimbă. Și prietenia e genul ăla de relație care, după toate coșmarurile și aventurile, rămâne la fel. Nu e ca în Only Angels Have Wings, unde tentația amoroasă tulbură lucrurile. Nu e ca în Rio Bravo, unde așteptăm ca personajul lui Dean Martin să se pună pe picioare pentru ca prietenia lui cu personajul lui John Wayne să se împlinească. (Cine a mai auzit de deadline-uri pentru prietenii?) Pe cât e de talentat Hawks la a crea personaje care se poartă ca oamenii reali, pe atât e de constrâns de convențiile studioului în relații în care nimeni nu încearcă să obțină sau să afle nimic. Aș spune ceva asemănător despre filmele lui Jacques Rivette, care, oricât de libere ar fi de convenții formale, sunt întotdeauna mai puțin despre personaje și mai mult despre cinema.

Și pentru că erau prea multe opțiuni și prea puține locuri în top, am vrut ca prieteniile reprezentate să fie cât mai diverse. Prietenie strânsă manifestată subtil. Prietenie care te forțează să fii altruist. Prietenie care creează punți între culturi.

 

 

5. Gerry (r. Gus Van Sant, 2002, SUA)

 

Doi tipi pe care îi cheamă Gerry merg prin deșert. Atât. Recunosc că prima oară am văzut filmul cu porțiuni pe fast-forward pentru că încercam să mă prind care e treaba cu Gus Van Sant, dar totuși nu voiam să-i dedic 100 de minute din viața mea. Primul lucru care m-a izbit e scena în care Gerry (Matt Damon) și Gerry (Casey Affleck) stau lângă foc și încep să vorbească, iar dialogul lor e ca între doi oameni cu aceleași interese care deja știu aproape totul unul despre altul și își amintesc în treacăt că e ceva ce au uitat să-și spună. Nu cred clișeul că tăcerea e cumva mai presus de cuvinte, dar oamenii ăștia chiar se înțeleg; și, oricum, e mai urgent în situația lor să-și ferească ochii de vânt și praf.

 

 

4. Mean Girls (r. Mark Waters, 2004, SUA)

 

Filmul ăsta a ajuns la mine când eram impresionabilă și nu l-am putut lăsa în urmă nici până acum. Și nici nu vreau. S-ar putea scrie un eseu metodic despre prieteniile diverse din Mean Girls, doar că nu e filmul pe care să vrei să-l vezi după ce citești un eseu. E mai bine să intri inocent și să aștepți să vezi ce se întâmplă. Vreau doar să spun că nu îl includ în top pentru o prietenie anume, ci pentru cât de sharp sunt toate: prietenia între Cady Heron (Lindsay Lohan) și Janice Ian, care e brainy nepopulară, le urăște pe cele trei fete girly (i.e Plastics) și vrea să-și confirme valoarea întorcând-o pe Cady împotriva lor (cu toată disperarea mascată în ironie de care e capabilă de cele mai multe ori o adolescentă); prietenia între Cady și queen-bee Regina George (Rachel McAdams), care e prea superficială s-o poată admira sincer, dar prea populară să nu-i intre în grații; prieteniile dintre Plastics, dacă se pot numi așa jocurile lor de putere – la fel de precis descrise și de funny; și nu în ultimul rând, sprijinul profesoarei (Tina Fey) care e mai puțin un mentor și mai mult o voce a rațiunii (cu multe inflexiuni) pe care n-o aude nimeni: „încetați odată să vă mai numiți una pe alta curve și târfe pentru că asta-i lasă pe băieți să vă numească curve și târfe!” (dar vorbele ei n-au fost epitaful răfuielilor dintre fete; nici pe departe).

 

3. L'ami de mon amie (r. Eric Rohmer, 1987, Franța)

 

Proverbul american „it's always the quiet onestranspus într-un film francez. Regula de bun simț „nu te încurca cu iubiții prietenelor (sau cu prietenele iubitei)” dă naștere la tot felul de întrebări despre etică și dorință. Cine poate să spună cu mâna pe inimă că nu l-a incomodat o relație de prietenie când intra în conflict cu interesele proprii? Sau că nu și-a făcut niște calcule că ar avea de câștigat mai mult decât are de pierdut prietenul lui? (Nu vreau să dau de înțeles că Rohmer e cinic în privința prieteniilor – cel mai adesea nu e. L'anglaise et le duc din 2001 e despre o prietenie care e mai sinceră decât relațiile de rudenie și destul de puternică să reziste nealterată în decursul Revoluției Franceze.)

 

2. eXistenZ (r. David Cronenberg, 1999, Canada)

 

Pentru că nu toate prieteniile tip-tipă trebuie să fie platonice ca să fie reale. Pentru că nu toate prieteniile trebuie să se petreacă în realitate ca să fie reale. (eXistenZ e o lume virtuală paralelă.) Pentru că nu toate trebuie să fie relevante ca reprezentare, ca abstracțiuni cumva desprinse de film, ca să ajungă în topul meu. Gamer-ița Allegra Geller și side-kick-ul ei, Ted Pikul, n-ar fi la fel de carismatici/comici/ciudați dacă pe ecran am vedea altceva decât pe Jennifer Jason Leigh trăgându-l după ea pe un Jude Law anxios printr-un decor şi decupaj trademark David Cronenberg. Dar din fericire, toate lucrurile astea sunt acolo. Plus nişte joystick-uri vii acoperite de mucoasă roz.

 

1. Jimmy P. (Psychothérapie d'un Indien des plaines)(r.Arnaud Desplechin,2013, Franţa-SUA)

 

De la prietenie la psihoterapie e un singur pas, sau aşa tinde să ne demonstreze experienţa, dacă încercăm să fim de bază pentru apropiaţii noştri. Filmul lui Despleschin demonstrează semi-clinic (şi tocmai de asta, mult mai convingător) că e valabil şi opusul. Suntem în Kansas, 1948. James Picard (Benicio del Toro) e un veteran al celui Doilea Război Mondial, alcoolic, indian Blackfoot, „bolnav sufletește”. Georges Devereux (Mathieu Amalric) e un psihoterapeut și etnolog franco-american care crede că poate vorbi pe limba suferindului. N-au aceeași cultură, n-au aceeași statură, n-au același statut, și totuși între pacient și doctor se creează o legătură destul de puternică să ne țină în tensiune prin tot filmul ăsta atât de plotless în care toate secvențele spectaculoase se dovedesc a fi vise. Un fel de A Dangerous Method fără represiune.