Top 5 filme despre prietenie (Ancuța)



Autor: Ancuța Proca

2016-08-01



Am selectat cinci filme la care revin din când în când, pentru a-mi mai lămuri ceva sau pur şi simplu din plăcere, şi care au şi o prietenie la mijloc. În unele dintre ele, dezvoltarea unei relaţii de prietenie e construită în mod clasic şi se află în prim-plan, în altele lasă primul plan altor lucruri, dar e în continuare prezentă acolo. Ordinea nu e relevantă pentru vreo preferinţă şi nu e deloc valorică.

 

 

5. Sciuscià (r. Vittorio De Sica, Italia, 1946)

Sciuscià chiar e construit în jurul unei prietenii, dar legătura dintre cei doi băieţi care împărtăşesc un vis aproape inaccesibil (vor să îşi cumpere un cal alb, dar nu au toţi banii şi nici nu sunt siguri că vor avea cum să îl hrănească şi să îl adăpostească după) nu e singura relaţie de prietenie de aici. Atunci când ajung în închisoarea de minori, povestea lor se multiplică şi se deschide, fiecare copil de acolo pare o variantă a lui Pasquale şi a lui Giuseppe, cu emblema desenată pe piept a unui vis ca al lor: un cal, un avion. Prin felul în care îşi priveşte personajele, De Sica le plasează pe o treaptă foarte foarte înaltă. Există un moment (unul dintre preferatele mele), în scena din curtea închisorii, în care are loc între copii un act de o generozitate extremă, şi în care îşi scaldă personajele într-o lumină atât de puternică încât abia îşi pot ţine ochii deschişi.

 

 

4. Million Dollar Baby (r. Clint Eastwood, SUA, 2004)

Million Dollar Baby reuşeşte să evoce prin mijloace extrem de simple (şi sublime) o forţă pe care alte filme cu naraţiuni şi stiluri mult mai sofisticate nu reuşesc să le atingă, nu izbutesc să ajungă acolo. Porneşte de la povestea clasică a creşterii și decăderii unei sportive, care cucereşte premii după premii, însă mută accentul de pe competiţie, succes vs. insucces, pe relaţia dintre un antrenor şi o luptătoare, care le permite ambilor să se manifeste. De la un punct încolo devine destul de clar faptul că e tocmai opusul, povestea unei risipiri.

 

 

 

3. Le Havre (r. Aki Kaurismäki, Finlanda-Franţa-Germania, 2011)

În Le Havre, două lucruri se petrec în același timp: soția lui Marcel se îmbolnăvește și e internată la spital, unde lucrurile nu arată deloc bine, și Marcel se împrietenește cu un băiat refugiat de care se face responsabil; vrea să îl ducă acasă, la familia sa. Filmul ne amintește din când în când cât de importantă e soția pentru Marcel (fără ea, ni se spune, nu se va putea descurca) și, implicit, cât de prețios e timpul acela incert pentru el. Cu cât devenim mai conștienți de importanța acestui timp, cu atât devin mai semnificative, mai emoționante, gesturile sale față de băiat. Vecinii săi nu fac nici ei altceva – fiecare dă o mână de ajutor, așa cum poate, fiecare își smulge din timpul său. Pe scurt, ceea ce se petrece e a leap of faith. 

 

2. Tinker Tailor Soldier Spy (r. Tomas Alfredson, Franţa-Marea Britanie-Germania, 2011)

Printre altele, Tinker Tailor Soldier Spy urmăreşte și starea de suspiciune, de îndoială care planează asupra relaţiilor personale ale unor spioni. George derulează o investigaţie în care, pentru a descoperi trădătorul („cârtița”) departamentului de servicii secrete din care a făcut parte, trebuie să sape în propria curte, printre partenerii săi de o viață. Investigația are loc după ce toate evenimentele importante au avut deja loc, ca un rest, ca un deznodământ – lucru care reiese foarte bine din atmosfera tomnatică, de frunze arse fumegânde care s-ar putea reaprinde. Această atmosferă e ajutată de o narațiune care nu e deloc explicită. În final, aflăm cine și de ce trădează (un trădător pentru care trădarea stă în natura sa), dar sugestia e că ceea ce nu știm e mult mai mult.

 

 

1. I Don’t Belong Anywhere: The Cinema of Chantal Akerman (r. Marianne Lambert, Belgia, 2015)

Motivul principal pentru care am inclus documentarul lui Marianne Lambert se datorează subiectului său, regizoarea Chantal Akerman, și faptului că din materialul filmat transpare și ceva din relația lor. Spre deosebire, de pildă, de Sciuscià, care evocă tematic o prietenie (cu personaje, situaţii dramatice puternice), aici legătura dintre Lambert si Akerman (dintre regizoare şi personajul documentarului său) e mult mai subtilă. Cele două nu apar împreună ca personaje în film. Lambert rămâne în spatele camerei şi Akerman în faţa ei, în timp ce vorbeşte despre filmele sale şi despre câteva evenimente din viaţa sa, dar legătura lor poate fi percepută din felul în care Lambert o urmăreşte cu deosebită grijă şi din felul în care Akerman i se destăinuie, o lasă să păstrundă în spaţiul său intim. Sunt multe lucruri în această relaţie care mă mişcă: faptul că Lambert, care e la primul său film, reiterează, făcându-l, gestul lui Akerman; felul în care Akerman e surprinsă, între imaginea unui film de-al său pe care îl priveşte şi îl discută şi o cameră care nu e a sa.

 

Ancuța Proca e critic de film și scrie săptămânal în Dilema Veche despre filme actuale.