Top 10 Dialoguri în filme



Autor: Diana Voinea

2014-12-14



Scenariști, jos pălăria. 10 filme, 10 exemple de cuvinte bine folosite. Pe lângă funcțiile narative care deservesc mediului în care ne aflăm (ahem), dialogurile din filmele alese mai jos au și un je ne sais quoi care te lasă cu gura căscată, care te face să le înveți pe de rost, ca să te distrezi adaptându-le în viață sau care te face să zâmbești cunoscător și te umplu de mândrie.

 

Pulp Fiction (Quentin Tarantino, 1994)

Știu. E filmul ăla care ar intra în orice tip de top cinematografic, până la punctul în care nu-ți mai dai seama dacă chiar are valoare artistică sau e un all-time-hip. Cert e că dialogul lui Tarantino nu e la întâmplare, ci respectă o metodă, ne face să râdem, dar pregătește mereu scena viitoare. În termeni mai pompoși: dialogul are o cronologie și demonstrează că Tarantino a avut mereu în minte să se joace cu timpul, pentru că scenele nu apar în ordine cronologică, dar dialogul „pică” mereu circular. Citate? Poate tot filmul! 

 

 Pulp Fiction

 

Schizopolis (Steven Soderbergh, 1996)

Cu Schizopolis, Soderbergh și-a redescoperit identitatea artistică. Filmul are un umor care pare să fi inspirat umorul din seriale precum Scrubs sau Arrested Development și un dialog delicios de bizar. Dacă l-ai văzut deja, nu ai cum să fi uitat cât de mișto e partea în care Fletcher Munson ajunge acasă și poartă o „schelă” de dialog cu soția lui (practic, cei doi explică clișeele de replici pe care și le dau iubițeii când se întâlnesc după o zi de muncă) sau partea literală a preotului din începutul filmului. Ce-i drept, apogeul ciudățeniei dialogului se întâmplă când două personaje se întâlnesc cu altul pe care l-am văzut de câteva ori în film - dar nu știm care e treaba cu el, și îi spun că, de fapt, el e cel mai interesant personaj al filmului, deși destul de puțin exploatat. Felicitări, Soderbergh, felicitări!

 

 

 

Glengarry Glen Ross (David Mamet, 1992)

David Mamet. Numele ar fi de ajuns pentru o perspectivă asupra dialogului de aici. Smart, witty, funny. Se pricepe Mamet, că doar e dramaturg, scenarist, eseist și regizor. În Glengarry Glen Ross se respectă toate regulile dialogului: personajele vorbesc doar când au ceva de spus, dialogul revelează din personaje, monologul nu e o tiradă de generalități și mai presus de toate – există conflict! Iar cel mai bun dialog se construiește prin conflict. Adică în filmul lui Mamet, foarte des un personaj își dorește ceva, în timp ce altul își dorește altceva.

 

 

 

Faces (John Cassavetes, 1968)

Pentru că e ca și cum vorbește cineva în camera de lângă și asiști la episod fără să vrei. Stai hipnotizat cu ochii lipiți de ecran și te gândești dacă tot filmul e un train of thought al lui Cassavetes sau dacă e improvizația actorilor. Adevărul e undeva la mijloc, dar e cert că haosul replicilor e și organizat și deștept.

 

 

 

Survive Style 5+ (Gen Sekiguchi, 2004)

Un colaj de 5 povești ciudate, suprarealiste, cu un dialog la fel de colorat și nebun precum decorurile. Filmul poate părea haotic și fără sens, dar temele fundamentale sunt o reflecție profundă asupra crizelor din lumea modernă. Pe lângă discriminare, sexism, advertising sau probleme maritale, în film mai apare și Vinnie Jones, în rolul lui de englez cu gura mare, care are o dilemă: „What’s your function in life?”, pe care o adresează până și stewardesei din avionul cu care călătorește. Știm ce să le ziceam de-acum fetelor din magazine care ne întâmpină zâmbitoare.

 

Survival Style

 

Dark Star (John Carpenter, 1974)

Un cult classic al lui John Carpenter, apărut după Odiseea Spatială a lui Kubrick, dar înainte de Alien sau Star Wars, care s-au inspirat din low budget-ul lui Carpenter. În Dark Star, dramatismul dialogului se opune vizualului ieftin – Carpenter și O’Bannon erau studenți săraci și au făcut filmul cu doar 60.000 dolari, ceea ce e de apreciat. Versiunea de 2001: A Space Odyssey a lui Carpenter e deșteaptă și cinică și se concentrează mai degrabă pe plictiseala de a călători în spațiu și pe faptul că a fi astronaut poate să fie un job de funcționar ca oricare altul, și nu o chemare divină, așa cum apare în filmele lui Kubrick sau, mai nou, în cele ale lui Nolan. Cheers, Carpenter!

 

 

 

Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu, 2009)

Hai că se poate și la noi. Ăsta e filmul cu care Porumboiu a intrat într-o zonă de cinema ermetic, în care s-a jucat mult cu cuvintele (evident încă din titlu). Ca orice cinefil care se respectă, n-are cum să nu-ți placă filmul ăsta, mai ales când auzi comentarii de tipul „prea lung”, „plictisitor”, „chiar trebuia să-mi arate cum mănâncă ciorba?”, „nu se zice mai nimic” etc, care te umplu de mândrie de sine că le-ai prins rostul. Tot filmul e o joacă de cuvinte inteligentă, care se termină epic. Respect, Porumboiu!

 

 

 

Stockholm (Rodrigo Sorogoyen, 2013)

Filmul ăsta e un du-te – vino care se petrece într-o singură noapte. El vrea să o vrăjească, ea refuză, apoi nu mai refuză, vrea să plece, apoi nu mai pleacă. Dialogul e construit matematic și intențiile personajelor se schimbă ca vântul, iar cuvintele sună real, dureros.

 

 Stockholm

 

Wild at heart (David Lynch, 1990)

1990, Cannes, sala vuiește, în mare parte de reacții negative. Lynch câștigă Palme D’Or cu Wild at heart, film pe care majoritatea criticii l-a discreditat. Mie nu-mi pasă, așa că îl includ în top pentru dialogul quirky și muzica cheesy și pentru că e un road movie emoționant și pentru că Lynch observă lumea personajelor prea atent pentru a râde de ea. Așa cum se vehiculează printre critici.

 

 

 

As i was moving ahead, ocasionally I saw brief glimpses of beauty (Jonas Mekas, 2000)

Documentarul experimental al lui Mekas te fascineaza încă din titlu. Vocea molcomă a lituanianului și discursul când melancolic, când fericit, ne ghidează prin viața, comprimată în 288 de minute, a unui om care a trecut prin multe. Filmul este pe rând o meditație asupra situației de a fi părinte, o celebrare a vieții și o neîncredere în stabilitatea memoriei.