Rasismul în cinema - 13 filme despre inechitate rasială



Autor: Bogdan Drumea, Mihai Kolcsár, Georgiana Madin, Andrei Simionescu-Panait, Theo Stancu, Irina Trocan, Alexandru Vizitiu

2015-03-27



 

Black Narcissus (r. Michael Powell & Emeric Pressburger, 1947)

 

Black Narcissus este o capodoperă a cinemaului de studio și ar fi bine să ținem cont de asta înainte să enumerăm toate clișeele colonialiste pe care le preia; în cinstea filmului, măcar nu e la fel de agresiv ca Birth of a Nation și nu merită mai mult să fie detronat. Poate fi urmărit și astăzi cu admirație pentru scenografia care recreează o mănăstire din munţii Himalaya în studiourile Pinewood, cu tot cu peisajele înconjurătoare abrupte, pentru talentul actorilor din rolurile principale (Deborah Kerr, Kathleen Byron, David Farrar) şi pentru cum foloseşte d.o.p.-ul Jack Cardiff Technicolor-ul, integrând pe un fundal bogat cromatic albul hainelor şi al pielii măicuţelor. Alte lucruri sunt mai puţin uşor de trecut cu vederea pentru spectatorul contemporan, care s-ar putea mira şi minuna de indulgenţa de nu-contează-asta-povestea-e-în-altă-parte-oricum a realizatorilor britanici: în rolul unui învăţăcel a cărui poreclă dă numele filmului, actorul Sabu îşi reia şi aici funcţia din toate filmele de reprezentant naiv al unei culturi înapoiate, care e totuşi destul de şmecher să poată sta de vorbă cu albii; Jean Simmons joacă o orfană pierdută de prin partea locului, nu pentru că ar arăta în mod special ca o indiancă (e îmbrăcată şi îndrumată în mod foarte ostentativ să arate ca o sălbatică senzuală), ci pentru că tocmai devenise celebră după apariţia în Marile speranţe şi era păcat să nu i se mai dea un rol, chiar dacă e sub posibilităţile ei. Simplificările nu se opresc, din păcate, la decizii de filmmaking: locuitorii din jurul misiunii sunt descrişi de repetate ori ca nişte copii şi nici nu apucă să ni se dezvăluie mai bine pentru că drama rămâne între călugăriţe. O rivalitate sexuală între două măicuţe, constatarea disperată a alteia că se obişnuieşte cu locul şi uită de vocaţia religioasă: centrul de interes al filmului e lupta interioară între datoria (tipic britanică) a călugăriţelor şi pasiunile lor, o demonstraţie excelent realizată a afirmaţiei scriitorului Chinua Achebe despre călătorii cu minţi închise, incapabili să ne spună altceva decât despre ei. (Irina Trocan)

 

Imitation of Life (r. Douglas Sirk, 1959)

 

Melodramele lui Douglas Sirk înaintează în poveste pe contradicții între text și imagine, juxtapuneri de secvențe care se ironizează și comentarii asupra rolurilor sociale și a ideologiei dominante. Imitation of Life stabilește de la început tema printr-o serie de întâmplări care denunță stereotipiile de rasă: două mame, una caucaziană (Lora, interpretată de Lana Turner) și una de culoare (Annie – Juanita Moore), se întâlnesc pe plajă printr-o coincidență a sorții – fiica Lorei, Susie, s-a pierdut de maică-sa și se ține scai de fiica lui Annie, Sarah Jane. Amândouă sunt la fel de necăjite, mame singure fără venituri, dar cea care identifică oportunitatea unei prietenii pe viață este Annie, cu toată înțelepciunea și seninătatea ei, așa că îi propune Lorei să o ia de bonă. Așadar, cele două femei, deși din punct de vedere economic pornesc de la același nivel, își acceptă fiecare rolul pe care societatea i l-a atribuit: Lora, pentru că este albă, va fi stăpâna, în vreme ce Annie, personajul feminin de culoare, va fi servitoarea. Relația aceasta de subordonare nu este una remunerată, în mod evident, deși ea devine ulterior, ci este una impusă printr-o nedreptate culturală – de altfel, aș insista că drama adevărată din film este cea a lui Sarah Jane, fiica lui Annie, care, printr-o ironie a sorții, are un ten la fel de deschis ca al oricărui caucazian, și care (pe bună dreptate) simte frustrarea inegalității și își asumă un comportament provocator pentru convențiile sociale. Rolul pe care și-l asumă fiecare dintre cele două femei se nuanțează chiar mai departe, când devine clar că Lora știe că are dreptul să viseze la o profesie artistică, în timp ce Annie, a cărei inteligență e evidentă, știe că are dreptul să fie menajeră și bonă. Apărut într-un moment în care lupta pentru drepturi ale afro-americanilor era încă în desfășurare, Imitation of Life are o perspectivă critică asupra ideii că rasa poate conferi mai multă umanitate sau drepturi civile. Sirk distanțează spectatorul de povestea siropoasă prin artificialitate și ironie, îl forțează în afara zonei de empatie confortabilă pentru vreunul dintre personaje, oferindu-i premisele necesare de observație a nedreptăților. Un asemenea moment este secvența în care Sarah Jane, deja o tânără domnișoară, este pălmuită de iubitul ei, când acesta îi află originea afro-americană; ei bine, Sirk permite ca acest cadru să se petreacă în vitrina unui magazin – stilizând un eveniment urât, și îl urmează cu unul în care Annie îi masează picioarele Lorei, în liniștea căminului, unde aservirea îi aduce protecție. Ironia acestei alăturări anulează orice empatie față de protagonista formală, Lora Meredith, și-i denunță privilegiile nemeritate. (Andra Petrescu)

 

Addio zio Tom (r. Gualtiero Jacopetti și Franco Prosperi, 1971)

 

Addio zio Tom este o producție a unor italieni slinoși, proști și cocalari. Este reprezentarea perfectă a jegului vomat de niște producători atunci când sunt disperați după bani, dar și (prin succesul său) al ignoranței și idioțeniei spectatorului mediu – dacă acesta chiar crede ce vede în film. Filmul este un (fals) documentar despre rasismul din America, așa cum e văzut de doi cretini lacomi, xenofobi, misogini, rasiști și ignoranți, filtrat prin genul exploitaiton, cu cele mai grotești și cretine scene din istoria cinemaului (dacă există scene mai grotești și mai cretine, se găsesc doar în celelalte filme ale magnificului duo). Cel mai grav, Addio zio Tom exploatează ignoranța și sentimentele xenofobe ale lumii față de America, așa că filmul este mai mult un documentar despre prostia lumii decât despre cea a Americii. (Alexandru Vizitiu)

 

Full Metal Jacket (r. Stanley Kubrick, 1987)

 

Filmul lui Stanley Kubrick despre conflictul din Vietnam e un studiu abstract despre cum războiul te dezumanizează și nu e mai strâns legat de Vietnam, conform multor voci avizate, decât de oricare alte războaie imperialiste. Prima parte a filmului se petrece în „laborator” și arată cum tinerii recruți sunt transformați, prin umilire și înfierare, în soldați care știu că sunt două feluri de oameni, de-ai lor și Dușmanul. A doua e pe front, unde la sosirea unei prostituate vietnameze într-un grup de soldați e urmată de o negociere pe preț ca la târg; altă tânără e rănită și pusă în situația să implore să fie omorâtă (mai patetic, în fața lui Joker, singurul soldat din film care ar ezita). Kubrick se distanțează de rasismul programatic al soldaților și focalizează pe zvâcnirile de conștiință cu fiecare ocazie când apar; din păcate, diferențele de principiu se consumă în ciocniri de orgoliu între soldații americani. (Irina Trocan)

 

Do the Right Thing (r. Spike Lee, 1989)

 

Do the Right Thing este (în opinia mea umilă) cel mai bun film despre tensiunile rasiale (și despre relațiile interrasiale în general) ale societății americane. Și pentru că SUA este un microcosmos al întregii planete – în care se găsește fiecare rasă, religie și orientare sexuală –, filmul vorbește depre tensiunile care macină întreaga planetă. Este un țipăt al unui artist care s-a uitat în jur, a văzut defectele societății, ale sistemelor de control și ale mentalității umane și le-a înșiruit pe peliculă. Tot ce se petrece în cartierul new-yorkez canicular putem vedea și azi în egală măsură în cartierele New Yorkului, ale Bucureștiului sau ale Parisului. Aș putea să scriu o întreagă carte despre calitățiile filmului (despre muzică, încadraturi, montaj, contrucția poveștii și a personajelor), dar pentru că timpul este limitat, o să mă concentrez pe o singură scenă ca justificare a dragostei mele pentru acest film. Vorbesc despre faimoasa scenă în care – după conversația dintre Mookie (Spike Lee) și Pino (John Turturro) despre superioritatea italienilor față negri (și viceversa) – asistăm la un colaj de prim-planuri pe personaje care se înjură cu cele mai violente (și ciudate, pentru urechile mele) insulte rasiale posibile. Este o scenă în care vedem cauza adevărată a intoleranței. Politicienii, polițiștii corupți sau istoria agravează aceste tensiuni, dar la rădăcină se află furia și frustrările noastre. (Alexandru Vizitiu)

 

Gadjo Dilo (r. Tony Gatlif, 1997)

 

Regizorul Tony Gatlif, probabil inspirat de evenimentele din 1993 ce s-au desfășurat în comuna Hădăreni (patru țigani au fost uciși, mai multe case incendiate de comunitatea de români și maghiari, ca urmare a uciderii a unui tânăr român), lansează în 1997 filmul Gadjo Dilo, o poveste plasată în lumea țiganilor din România. Deși evenimentele care denotă rasism au servit ca un context pentru realizator, acesta adaugă poveștii un plot care include un francez aflat în căutarea unei interprete de muzică țigănească. Acesta face cunoștință cu comunitatea de țigani dintr-un sat din Romania în toate aspectele, aici incluzând și rabufnirile rasiste ale românilor care în final răspund cu violență extremă unei provocări. Rasismul stă un pic ascuns pentru a exploda undeva spre final. (Bogdan Drumea)

 

American History X (r. Tony Kaye, 1998)

 

Tot filmul este construit non-linear, sărind în față și în spate prin timp, dar scena cea mai importantă este un flashback de sine stătător din copilăria personajului principal, când tatăl, un pompier alb respectabil, ține un discurs nu împotriva negrilor, ci anti-affirmative-action conform căruia, în societatea americană contemporană, minoritățile primesc tot felul de avantaje ca să compenseze suferința la care a fost supusă rasa lor. Ăsta e momentul în care se plantează sămânța care va da naștere urii și violenței ce va urma, ce îl va transforma pe Derek, un adolescent inteligent, citit și elocvent, într-un neo-nazist ce ucide brutal un negru. Filmul poate să pară simplist, sau că bagă temele sale mură-n gură cu neterminata sa retorică, dar este de fapt o abstractizare a procesului ce naște rasismul. Demonstrația pericolului spre care poate evolua o simplă diferențiere între NOI și EI. Dar și a faptului că procesul nu e ireversibil. (Mihai Kolcsár)

 

8 Mile (r. Curtis Hanson, 2002)

 

Filmul cu Eminem lansat în 2002 a stârnit reacții diferite. Un aspect extrem de interesant este contra-rasismul afro-american care își face loc cu coatele din filmul lui Hanson. Pentru a ajunge la miezul problemei, trebuie să vă reamintesc că 8 Mile este povestea un white trash din Detroit care aspiră la un loc printre rapperii de culoare. Locul se obține prin "battle", o ceremonie prin care cei mai talentați rapperi se înfruntă în rime pentru a vedea care dintre ei este mai spontan și inventiv. Povestea este plasată în anul 1995, atunci când hip-hop-ul se ridica și MTV-ul specula din plin acest aspect. Rock-ul, muzica albilor, intrase cumva într-un con de umbră după moartea lui Kurt Cobain, iar unii dintre albi s-au orientat către ofertantul gen gangsta rap. Nu spun că asta e povestea protagonistului din acest film, Jimmy "Rabbit" Smith care, în "bătăliile" împotriva MC-ilor de culoare, trebuie să le înfrunte comentariile rasiste după care el este un alb, un gunoi ce ar trebui să se înroleze în KKK. Unul dintre adversari îl numeşte "nazist" și notabil este faptul că replica lui Rabbit nu conține o contraofensivă rasistă în rime. Rimele lui sunt mult mai inteligente, iar ironiile extrem de usturătoare. Asta nu înseamnă că ceilalți nu sunt lipsiți de talent și inspirație. La un moment dat, un rapper de culoare exclamă într-un cântec: This shit is a horror flick/ But the black guy doesn't die in this movie. Excelent! (Bogdan Drumea)

 

Far from Heaven (r. Todd Haynes, 2002)

 

Am dat peste Far from Heaven într-unul dintre momentele când tot ce îmi trebuia ca să uit de viaţa mea era o melodramă nesimţit de lacrimogenă, plasată în decoruri pompoase de bogătani şi cât mai eclatant filmată, la care să pot ofta: “vai, ce cromatică, ce rochii superbe, ce petreceri cu fast, şi câtă nefericire sub ele!”; însă cumva, patetismul exacerbat al jocului actoricesc din filmele cincizeciste ale lui Douglas Sirk are efect comic, nu catharctic, în zilele noastre, deci asta nu era o opţiune. Încă dinainte să ştiu că e vorba despre o casnică (Julianne Moore) – măritată în înalta societate cu un advertising executive –, care nu doar că se îndrăgosteşte de grădinar (Dennis Haysbert), dar grădinarul mai e şi discriminat rasial, afişul cu Moore mimând adio într-o gară şi genericul cu frunze trecute prin toate anotimpurile – sugerându-mi ostentativ caducitatea vieţii – m-au convins. Mizele filmului se anunţă destul de mici, el parcurgând ca un remake fidel sursei toate etapele unei melodrame clasice de Sirk, retuşată subtil astfel încât să se adreseze mai direct spectatorului de azi, dar de la un punct încolo Haynes se ia atât de făţiş la harţă cu rasismul, homofobia şi ipocrizia anilor ’50, că m-am întrebat de ce The Help, cu a lui glazură de marţipan, a mai avut ocazia să fie făcut după asta. Pur şi simplu, toată comedioara răzbunării de doi bani din The Help, cu torturi făcute din fecale, nu poate egala comentariul social ascuns în siropul din Far from Heaven, unde discriminarea e prezentată ca fiind reciprocă, stratificată şi perfidă ca o boală ereditară. Eram pe aproape să ies din melodramă din cauza spiritului justiţiar trezit în mine, dacă Haynes n-ar fi băgat între comentarii o panoramare peste arţari îngălbeniţi. (Georgiana Madin)

 

Lord of the Rings Trilogy (r. Peter Jackson, 2001-2003)

 

Deși știm că Tolkien nu ar fi vrut ca din Stăpânul Inelelor să reiasă interpretări antagonice despre presupusul rasism al operei, filmele au reușit să surprindă tocmai asta. Gandalf cel sur devine cel puțin alb, Saruman la fel, elfii apar ca și cum ar avea magie sanitară în slujbă la orice oră, oamenii în armurile de inspirație medievală sunt surprinzător de spilcuiți, iar hobbiții - o mână de pitici burghezi care pun preț pe calitatea batistelor de buzunar. În directă opoziție, orcii (clasic verzi) sunt tuciurii, pământul de sub ei – ars, cerul de peste ei – întunecat, iar soarele lor – un ochi aprins (de furie?). Vreme de multe ore de film, albii și negrii se luptă între ei sub sprijinul unor peisaje variate, pentru a dezvălui că, în fond, așa e viața, un carusel cu suișuri și coborâșuri, sau ceva de felul ăsta. Eurocentrist, din film nu reiese neapărat că hobbitul (sau hobbiții) poate, ca orice animal, face lucruri din afara repertoriului de obișnuințe, ci mai degrabă că albul e principial mai bun ca negrul – prin urmare, și-n practică să iasă deasupra. Ca la detergenți. (Andrei Simionescu-Panait)

 

This Is England (r. Shane Meadows, 2006)

 

This is England e parcursul tânărului Shaun (12 ani), rămas fără tată în urma războiului anglo-argentinian din Insulele Falkland, prin încercările unei maturizări timpurii. Filmul s-ar fi putut numi la fel de bine This Is Shaun. Titlul accentuat se referă la sentimentul de mândrie asociat cu iluzia purității neamului, iar filmul contrabalansează patetic acestei purități realitatea unui amestec just și bine întemeiat, cu rădăcini la fel de valide. Shaun începe ca victimă a agresiunilor copilărești și treptat ajunge un bully în toată regula, iar cu ajutorul unui role-model, interpretat remarcabil de către Stephen Graham, care înlocuiește lipsa tatălui, devine un bully cu accente naționaliste îndreptate către patronul non-stop-ului de la colț, de origine pakistaneză. Rasismul e prezent ca o proteză a confuziei specifică vârstei și a emoțiilor pe cale să răbufnească, iar agresiunea gratuită amintește de gașca ce se întâlnea în Korova Milkbar, în filmul A Clockwork Orange. This is England încearcă să evite un mesaj anume, dar prin final bully-ul rămâne bully indiferent de culoare, iar agresivitatea excesivă e un simptom al unui dezechilibru individual. (Theo Stancu)

 

White Material (r. Claire Denis, 2009)

 

Când mă gândesc la White Material, îmi imaginez un copil care ține în brațe un AK-47 ca pe o jucărie de pluș, după zece pastile de diazepam luate în toiul distracției, dormind într-o cadă cu apă caldă, curată, iar apoi sângele său împrăștiindu-se ușor după o taietură silențioasă de cuțit ce-i sfârtecă beregata. Și nu e greu să-mi imaginez, pentru că astfel de tablouri există în film atât în timp real, cât și în acțiuni imaginate; e multă descriere într-un film de Claire Denis, dar poate foarte puțini descriu atât de bine. Descrierea ei înseamnă precizie și senzualitate, iar sentimentul cu care rămâi e că cele două nu pot fi separate pentru a arăta ceva uman. În White Material, rasismul e o discuție la radio și nimic mai mult: Maria Vial, interpretată de Isabelle Huppert, este moștenitoarea unei ferme de cafea din Africa și refuză să cedeze „pământul” miliției nou-inventate pentru a extirpa colonialismul, „materialul alb”, din zona respectivă, însă nu e urmă de rasism în ochii personajelor ce se aglomerează și se luptă pentru parcelele de pământ. Există militanți, rebeli, copii, nebuni, primari, patroni și sunt arătați; există culoare, piele, păr blond, păr creț, sânge, praf, cafea și sunt arătate, iar prin acțiuni și mizanscenă parcă le poți atinge. Perspectiva regizorală sugerează un ochi aproape daltonist, care, nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate, nu distinge nuanțele de piele, poate nici măcar în coordonate socio-politice. White Material este un film despre a deține și despre a dori să ai, în pur sens materialist; e poate cel mai ieftin bilet de avion către acea zonă din Africa, în acel timp, sau către o experiență senzorială specifică locului, plină de contraste: luxul unui fotoliu scump din piele, mirosul de benzină dintr-un generator, praful degajat dintr-un foc de armă, dar mai ales privirea și atingerea umană. (Theo Stancu)

 


       Paradies: Liebe (r. Ulrich Seidl, 2012)

 

Paradies: Liebe conține un soi de umor la fel de cinic, pe cât e de delicat, și la fel de serios în discursul despre neocolonialism, pe cât rămâne de distant față de personaje, neînvinovățind indivizi, ci sisteme economice. Seidl aduce un paradis în care femeile occidentale, albe, care și-au pierdut senzualitatea tinereții, își permit să cumpere iubire de la bărbații viguroși ai Kenyei – și toți cei implicați, cumpărător și produs, participă lucid la un joc de speculă. Toată lumea e complice și victimă în același timp, iar Seidl arată cu mult cinism cum două categorii sociale, fiecare într-o poziție de inegalitate în societatea originară, se exploatează una pe cealaltă, demonstrând un sistem bolnav. Teresa, doamna care trebuie să se mintă că amantul tânăr e îndrăgostit de ea, devine vulnerabilă prin lipsa ei de sinceritate cu propria sexualitate, iar asta o disculpă cumva de conștiința actului, deși nu legitimează dreptul ei asupra tinerilor din Kenya. Situația în sine, faptul că populația Kenyei își întreține economia din turism sexual, e criticată în film, dar personajele sunt privite cu toleranță, de la distanță – niște oameni care încearcă să-ți facă situația mai bună, pentru că oricum nu știu cum să-și ceară drepturile. (Andra Petrescu)