Freestyle Top 3 - Filme vechi văzute în 2016 - partea I



Autor: Flavia Dima, Alexandra Para, Cosmin Tița

2017-01-04



Flavia Dima

Bad Lieutenant (r. Abel Ferrara, 1992)

Orice abordare modernă a temelor centrale ale creștinismului mi se pare o afacere foarte riscantă – pe de o parte, ai un set de subiecte care a fost abordat în nenumărate feluri și medii vreme de mai bine de un mileniu. Iar pe de altă parte, e foarte ușor să cazi în derizoriu sau în dogmatism. Mi se pare cu atât mai mult, atunci, că Bad Liuetenant este o capodoperă: o coborâre într-o lume grotescă, un iad pe pământ în care nu actele de violență și barbarie sunt șocante, ci rarele ei momente de împăcare și iertare. Probabil că doar Harvey Keitel ar fi putut să joace Locotenentul cu compasiune, dat fiind că acesta este un monstru abject: corupt, iresponsabil, incapabil, incontrolabil și în mare măsură irecuperabil; este cu atât mai dezgustător în ipostaza de arhitect al propriei sale degradări. Numai un caz îngrozitor, pe măsura unui om atât de reprobabil, poate crea o portiță minusculă spre salvare.

 

 

Close-Up (r. Abbas Kiarostami, 1990)

Am o pasiune deosebită pentru documentarele care se joacă cu dimensiunile de reprezentare a realității. Iar Close-Up se joacă cu linia extrem de fină între realitate și fantezie, în modul în care o face și protagonistul Ali Sabzian. Kiarostami nu recurge însă la tiparele convenționale ale unui documentar care folosește tehnica reconstituirii. El reface evenimentele din film folosindu-se de oamenii implicați în incidentele reale, aceste scene fiind asamblate în altă ordine decât cea cronologică. Ceea ce primează nu este suspansul față de desfășurarea evenimentelor, ci mai degrabă intrarea în detaliile cele mai fine ale poveștii și psihicului lui Sabzian, după ce premisele principale au fost trecute în revistă. Noțiunea complexă a identității este explorată din perspectivă sociologică și psihologică, dar dincolo de acestea Close-Up este o poveste morală multi-fațetată, fapt reflectat și în formulele narative ingenioase folosite de către Kiarostami.

 

 

The Brown Bunny (r. Vincent Gallo, 2003)

E un citat de-al lui Jeff Buckley care îmi place enorm: „Să fii sensibil nu înseamnă să fii plângăcios. Înseamnă să fii atât de dureros de conștient încât să resimți un purice care aterizează pe un câine ca pe un boom sonic.” Cam așa stă treaba și cu Brown Bunny; cred că e un film care funcționează doar pentru cei care s-au despărțit de o persoană care le-a mutat întreg centrul gravitațional. Înțeleg anumite critici care i se aduc (și trebuie să recunosc că narațiunea e un pic facilă, chiar dacă se înscrie în tradițiile americana și road movie), dar cred că miza filmului este total alta. Nu cred că am mai văzut un film care să surprindă cu atâta duioșie senzația efectivă de după o despărțire – esențial, nu se întâmpla mai nimic în film. Pare mult mai lung decât este de fapt, dar simultan este ușor ca un vis, replicând sentimentul de irealitate pe care îl resimți în timpii morți ai singurătății. Imaginea e scăldată în culori calde, încadratura este aproape perpetuu strânsă și intimă, iar atunci când camera se îndepărtează, totul apare în imensitatea sa înfricoșătoare și ostilă. O fi având el apucături cam șovine, dar Gallo mânuiește cu măiestrie timpul cinematografic real – nu doar ca artificiu tehnic, dar mai ales drept mijloc de a reda emoții profunde și complexe. Și nu în ultimul rând, doamne, acel soundtrack original de John Frusciante.

 

 

Restul până la 10: Faces (John Casavettes, 1968); Morte a Venezia (r. Luchino Visconti, 1971); Easy Rider (r. Dennis Hopper, 1969); A Married Couple (r. Allan King, 1969); Gummo (Harmony Korinne, 1997); Medea (Pier Paolo Pasolini, 1969), Dogtooth (Yorgos Lanthimos, 2009)

 

Alexandra Para

1. Tulitikkutehtaan tyttö / Fata de la fabrica de chibrituri. Am ajuns la el cu un Google search (Aki Kaurismäki must see), după care mi-am amintit că primisem şi o recomandare să-l văd. Filmul intră în trilogia ploretariatului (recomand!), iar Kaurismäki e genial, sau cel puţin pe sufletul meu. Al treilea film din trilogie o are ca protagonistă pe Iris (Kati Outinen, fantastică!), o lucrătoare într-o fabrică de chibrituri, un fel de rotiţă în maşinăria industrială, care nu face decât să sorteze cutiile de chibrituri şi al cărei chip e cam la fel de insipid ca întreaga ei viaţă – asta până când she goes over the edge. E o comedie deadpan cu elemente tragice, sau o farsă super-amară, care are ca decor Helsinkiul anilor ’90, reconstruit magistral de Kaurismäki doar din peisaje dezolante şi interioare austere, filmate off-key, fără mărcile progresului finlandez, în care totul pare sumbru şi fără scăpare. Nota 10 pentru tot.

 

 

2. Ovsyanki / Suflete tăcute (Aleksey Fedorchenko). E special pentru că l-am văzut într-o proiecţie la MŢR în urmă cu vreo câţiva ani şi apoi am încercat cam tot atâţia ani să-mi amintesc cum se numeşte sau orice alt lucru care ar putea să mă ducă la el. Spre finalul anului 2016 s-a întâmplat minunea şi l-am găsit cu un search norocos pe Google, aşa că l-am revăzut. Ovsyanki e un road movie în care doi prieteni călătoresc cu trupul neînsufleţit al soţiei unuia dintre ei, pentru a realiza ritualurile de înmormântare specifice culturii Merja (un trib antic din regiunea Volgăi, asimilaţi de slavi cu multe secole în urmă) pe malurile unui râu, apa având o semnificaţie aparte pentru merjani. Pe lângă caracterul etnografic (unul din obiceiurile care m-a încântat cel mai mult a fost împletirea părului pubian la fete în codiţe colorate înainte de noaptea nunţii şi legarea lor în copaci dimineaţa), filmul este o experienţă profundă, tăcută, contemplativă, în care nu descoperi doar tradiţii, ci şi sufletele unor personaje.

 

 

3. Am văzut de curând B Movie: Lust & Sound in West Berlin (Klaus Maeck, Jörg A. Hoppe, Heiko Lange) şi sper din tot sufletul că dacă o să existe vreodată un parc tematic à la Westworld, să aibă ca temă Berlinul de vest al anilor '80. Văzut din perspectiva lui Mark Reeder, filmul mixează scene reconstituite (în care Marius Weber joacă un Reeder tânăr) cu materiale de arhivă, filmări personale şi materiale trase cu Super 8, suficient de bine încât să simţi vibe-ul post-punk dinaintea căderii zidului. Bonus: coloana sonoră şi apariţiile unor figuri ca Nick Cave, Tilda Swinton, Keith Haring, New Order, Tangerine Dream, David Bowie, Die Toten Hosen, Westbaum, Die Tödliche Doris, David Hasselhoff ş.a.

 

 

Cosmin Tița

3. A cincea pecete (Az ötödik pecsét, 1976, r. Zoltán Fábri) – dramă, război

Budapesta, 1944. Câțiva oameni stau într-un bar și discută. Unul dintre ei pune o întrebare ipotetică: dacă ai muri și te-ai putea reîncarca într-un sclav sau într-un tiran, ce ai alege, știind că sclavul este mereu supus torturii, dar știe că este un om bun, pe când tiranul are tot ce-și dorește, dar e lipsit de moralitate? Răspunsul îl vor afla în foarte scurt timp, într-o cameră de tortură.

Cu un titlu inspirat din Biblie, din cartea Apocalipsei, A cincea pecete (Az ötödik pecsét) este un film filosofic și dur, ce vrea să arate o parte din adevărata natură a omului, dar merge mult mai departe, până la dezumanizare, deoarece, cuprins de teroare, omul uită că este om.

 

 

2. Murder by Death (1976, r. Robert Moore) – comedie, mister

Cinci detectivi faimoși sunt chemați la un conac pentru a rezolva cel mai mare mister al vieții lor. Ceea ce sună a film polițist se transformă repede într-o excelentă comedie, ce se folosește într-un mod creativ de toate clișeele regăsite în filme. Filmul are un umor ce nu poate fi pe placul tuturor, dar cei care preferă umorul inteligent, absurd și negru (gândiți-vă la o combinație între filmele cu Familia Addams și filmele de la Monty Python) se vor îndrăgosti de Murder by Death.

 

 

1. Ashes and Snow (2005, r. Gregory Colbert) – documentar

Ashes and Snow (2005), film documentar realizat de Gregory Colbert, folosește într-un mod deosebit imaginile și mijloacele cinematografice pentru a explora interacțiunile dintre oameni și animale. Cadrele - desprinse, parcă, din suprarealism – au un puternic impact vizual, prin care regizorul vrea să elimine barierele artificiale și naturale dintre oameni și alte specii. De ce am ales acest film pentru locul 1? Pentru că, deși încadrat în categoria documentar, filmul e o poezie, iar superbele imagini nu au cum să-mi mai dispară din minte. Pentru a înțelege mai bine, v-ați putea gândi ce film ar ieși dacă ar colabora Terrence Malick, Andrei Tarkovski și Emmanuel Lubezki.

Lumea imaginată de Gregory Colbert pare să fie într-un mediu oniric, fantastic sau postapocaliptic, deși coloristica maroniu-gălbuie poate fi o referință la alte filme poetice despre o lume atipică, postapocaliptică, precum Călăuza (1979, r. Andrei Tarkovski) sau Scrisorile unui om mort (1986, r. Constantin Lopushanski). Naratorul (Laurence Fishburne) pare o ființă supranaturală, ce adresează o invitație, o invitație ce-i poate oferi nemurirea celui care acceptă această călătorie: „Dacă vii la mine acum, minutele tale vor deveni ore, orele tale vor deveni zile, iar zilele tale vor deveni lungi precum viața.” Ar fi multe de zis, dar închei prin a spune că filmul este inefabil și merită văzut!

 

 

Citește partea a II-a