Freestyle Top 3 - Filme vechi văzute în 2016 - partea a II-a



Autor: Irina Trocan, Alexandra Lele, Alexandra Nenciu

2017-01-04



Înapoi la partea I

 

Irina Trocan

Cu cât explorez mai amplu și mai profund cinemaul, am sentimentul că preferații mei personali sunt tot mai personali, în sensul că oricine nu a văzut atâtea filme dintr-o categorie (de exemplu, cinema-eseu) are probleme să înțeleagă ce mi se pare mie atât de incredibil de mind-blowing, nemaivăzut și neegalat ulterior la filmul X, după ce am văzut 500 de filme care-i seamănă. Pe de altă parte, nu mă pot preface că preferații mei de interes super-specializat nu există. Și, de altfel, acum, că am pus filmele pe listă, cred că e destul de evident ce mi se pare remarcabil la ele. În ordinea descrescătoare a anului (heck, deceniului) în care au apărut:

 

1. Mutual Appreciation (r. Andrew Bujalski, 2005) – un film mumblecore cu un cuplu de protagoniști boemi și un artist indie care formează un fel de triunghi amoros, dar nu cu furtuni emoționale ca la Cassavetes, ci cu impulsuri semi-incoerent articulate și multă introspecție. Depinzând de cât de liberal priviți filmul, e despre oameni care își știu relativa insignifianță și au respect pentru libertatea celorlalți; sau despre slackers lipsiți de perseverență și subdezvoltați emoțional. (În orice caz, e greu de aderat 100% la oricare din variante.) Bujalski (care-l joacă în film pe cel mai mare fraier, cu autoironia tipică) se pricepe să scoată la suprafață awkwardness-ul și tensiunile în situații banale. Faptul că filmul e filmat în apartamente (și nu genul care au mese lungi pentru primit oaspeți) accentuează apropierea asta fizică între protagoniștii care, altfel, nu s-au pus de acord să fie intimi.

 

 

2. Born in Flames (r. Lizzie Borden, 1983) – Dacă vă uitați la fotografii de la proteste pentru drepturile femeilor, întotdeauna e una mai în vârstă care ține o pancartă cu „I can’t believe I still have to protest this shit!”. Cam la fel e și cu progresul cinemaului feminist, la Hollywood se mai dezbate încă dacă femeile pot să fie împlinite fără validarea unui bărbat, asta după ce avangarda anilor `60-`70-`80 deja a făcut toate nebuniile, împingând la limită normele narațiunii cinematografice, reprezentarea femeilor, alternativele utopice sau distopice ale lumii contemporane. Born in Flames e un fals documentar post-apocaliptic cu protagoniste feministe, lesbiene și negre, plasat la zece ani după o revoluție stângistă nenumită care n-a făcut lumea un loc al oportunităților cu adevărat egale. Arată realitatea prin refracția unor radiouri pirat și a canalului TV oficial, iar puținul plot pe care îl are implică niște feministe radicale, o parte din ele – actrițe neprofesioniste care se joacă pe ele însele.

 

 

3. Ordinary Fascism/Obyknovennyy fashizm (r. Mihail Romm, 1965)Un documentar found footage care ia imagini de arhivă celebrând fascismul și construiește un discurs despre efectul său pervers de distrugere a individualității, așa încât poporul german a fost capabil să sprijine atrocitățile din al Doilea Război Mondial. Romm folosește materiale relativ familiare, dar prin comentariul din off încearcă să distanțeze publicul de ele sau să traseze concluzii noi. Dacă ne gândim că acest comentariu despre propaganda fascistă era la rândul lui constrâns de cenzura socialistă (chiar dacă într-o perioadă de relativă relaxare), lucrurile devin și mai complexe. De exemplu, deși victimele Holocaustului sunt în prim-plan, pe fondul antisemitismului sovietic, Romm poate doar foarte-foarte discret să sugereze că ei sunt predominant evrei (e mai la îndemână să blameze germanii că sunt dezumanizați pentru că au ucis femei și copii). Apoi, mai e faptul că dictatura fascistă se încheiase, dar dictatura sovietică, nu – oare pe cine critica de fapt documentarul?

 

 

Alexandra Nenciu

Le Cercle Rouge (1970) – Pentru mine, a fost descoperirea acestui an. Regizat de Jean-Pierre Melville și avându-l în rolul lui Corey pe Alain Delon, filmul lucrează cu o atmosferă și motive asemănătoare celor din Le Samouraï (un film realizat cu trei ani înainte, același Alain Delon interpretându-l atunci pe Jef Costello). Spre deosebire de acesta, al cărui prolog ne anunță că nu există solitudine mai mare decât cea a samuraiului, decât dacă este cea a tigrului din junglă, Le Cercle Rouge aduce la un loc patru samurai, fiecare de o parte sau alta a legii sau a propriului conflict interior, cei trei hoți Corey, Vogler (Gian Maria Volonté) și Jansen (Yves Montand) și inspectorul Mattei (André Bourvil).

Protagoniștii lui Melville sunt întotdeauna greu de descifrat, opaci în comportament, dar niciodată nesiguri în privința propriilor decizii și acțiuni; și deși Le Cercle Rouge poate fi analizat în o mulțime de feluri, de la devotamentul lui Vogler, la sistemul moral după care se ghidează Mattei, la dependența lui Jansen, motivul pentru care el devine un film polițist, un thriller, atât de atrăgător, este de fapt secvența jafului.

 

 

Suspansul, teama, atenția pe care le regăsim în această secvență nu vin din lentoarea evenimentelor, din resimțirea timpilor morți, ci din naturalețea cu care se desfășoară. E liniște, e noapte, moment cu moment, suntem martorii acestei crime. Fie că e Jansen descălțându-se si urcând ca o pisică pe scări sau că este Vogler răsucind diamantul pe geamul ferestrei, meticulozitatea acțiunilor devorează spectatorul și îl țintuiesc înspăimântat în așteptarea inevitabilului. Dacă era un film american ne-am fi așteptat la alarme și la urmăriri exagerate, dar nu este cazul. Întreg suspansul din această scenă este construit pe elemente potențiale, pe frenezia cu care toate scenariile negative care s-ar putea întâmpla vor fi deja dezvoltate în mintea noastră. Poate Jansen va bea și va rata ținta, poate paznicul va reuși să sune alarma, poate ușa se va închide la ieșire, un șir nesfârșit de poate.

Le Cercle Rouge a fost cea mai bună descoperire a acestui an, pentru că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat și pentru că am redescoperit un alt tip de suspans cinematografic, unul absolut superb.

 

 

Blood Simple. (1984) – În ceea ce îi privește pe Ethan și Joel Coen, atunci când vrei să descoperi un film bun al celor doi nu trebuie neapărat să aștepți până la anul pentru lansarea unuia nou, ci poți să dai rewind și să te bucuri de cele vechi. Having the Coen blues, asta am și făcut. Cum ne-au obișnuit, în Blood Simple. e vorba de coincidențe, neînțelegeri, gelozii, evenimente întâmplătoare, care aruncă personajele în tot felul de situații bizare. Ca și cum aceștia lucrează în perechi, un film serios, gloomy narativ și introspectiv este urmat de cele mai multe ori de unul comic. Poate de aceea următorul lor film după Blood Simple. a fost Rasing Arizona, iar Hudsucker Proxy, un fel de Being There, cu simpaticul Tim Robbins în loc de Peter Sellers, e regizat după Miller’s Crossing și Barton Fink.

Blood Simple. încapsulează o mulțime de motive regăsite de-a lungul filmelor lor, însă de multe ori sub un alt ton. Remușcarea resimțită de personajul interpretat de John Getz, paranoia, coșmarurile sale sunt mai intime, mai convingătoare decât cele ale personajului jucat de George Clooney în Burn After Reading, după o întâmplare destul de asemănătoare narativ.

Este, poate, unul dintre cele mai importante filme ale fraților Coen, pentru că de aici încolo începe de fapt contorizarea tuturor tipologiilor lor de personaje, a tuturor schimbărilor de paradigmă, de context și de gen. Frances McDormand joacă în primul, dar nu ultimul film regizat de aceștia, și asta e poate cea mai bună ocazia de a o vedea într-un alt rol principal decât cel din cunoscutul Fargo.

 

 

 

Howl’s Moving Castle (2004) – Deși nu poate fi considerat pe cont propriu o descoperire, pentru că, odată intrat în universul lui Hayao Miyazaki, nu poți evada fără să vizionezi alte filme ale acestuia, My Neighbour Totoro sau Spirited Away.

Filmele sale sunt profund influențate de animația japoneză, de anime-uri și explorează o lume la granița dintre realitate și tărâmul spiritelor, acel tărâm ca de basm unde castelele se deplasează singure, spiritele se relaxează ca la spa și protectorul pădurii este un animal pufos și zâmbăreț care are un punct sensibil pentru niște fetițe dezorientate.

Howl’s… este de fapt un fel de reinterpretare extravagantă și surprinzătoare până la cel mai mic detaliu a filmului și a poveștii Beauty and the Beast. Howl se metamorfozează într-o pasăre și riscă cu fiecare transformare să-și piardă umanitatea, la fel cum prințul, atunci când vremea se va împlini, ar putea rămâne o bestie. Sophie, la fel ca Belle, este în primul rând un suflet frumos, Howl putând să vadă asta, chiar și atunci când ea arată ca o bătrânică din cauza unei vrăji. Bineînțeles că povestea acestora, atât a lui Howl și Sophie, cât și a lui Belle și a prințului, este cu final fericit, cei doi reușim să recapete împreună ceea ce puteau pierde dacă sentimentele sincere nu i-ar fi salvat. În cele două povești, prietenii lor sunt cei care animă chiar și cea mai nefericită situație și le sunt întotdeaună fideli, focul magic Calcifer, micuțul Markl, sperietoarea sau Lumière, Mrs. Potts, Chip și Cogsworth.

 

Alexandra Lele

 

 

Santa Sangre (1989) – Cineva mi-a zis că dacă am văzut El Topo trebuie să văd și Santa Sangre. Aceeași persoană a avut grijă să-l văd și mă bucur că a insistat.

Filmul îl urmărește pe Fenix (jucat de cei doi fii ai lui Jodorowsky: Adan în tinerețe și Axel mai târziu), fiul unei trapeziste și al unui aruncător de cuțite, un tânăr tulburat de violența la care a asistat când era copil. Mutilarea mamei și sinuciderea tatălui își arată repercusiunile în prima secvență din film care îl prezintă pe el într-un azil de nebuni. La întoarcerea lui în lume, ajunge să joace rolul mâinilor mamei lui, Concha (Blanca Guerra), nu doar pentru momentele ei de scenă, ci și pentru a mânca, pentru a cânta la pian și pentru a ataca fete tinere față de care e geloasă. Santa Sangre conține multe dintre elementele care l-au consacrat pe Jodorowsky. El amestecă genuri de film diferite, stiluri vizuale și tradiții spirituale cu aceeași ușurință cu care trece de la muzică mexicană tradițională la soundtrack-uri de filme horror. Prin acest film, regizorul reușește să creeze un coșmar suprarealist cu o narațiune coerentă, care nu se bazează pe excentricitățile vizuale pentru a masca neajunsurile narative.

 

 

 

Paris Is Burning (1990) – În anul 2016 mi-am propus să văd cât mai mult queer cinema și astfel am dat de Paris Is Burning, care, pe lângă că e un film cult, face parte din canonul (dacă putem folosi un termen old-school) acestei categorii.

Jennie Livingstone ajunge să exploreze o subcultură extrem de ritualizată, pornind de la mișcările de dans și acrobațiile bărbaților gay afro-americani și latino-americani. Filmul e mai mult decât o culegere de spectacole. Interviurile prezintă un nou tip de viață, unul foarte bine structurat și auto-protector (arată cum o minoritate face față urii), un grup unit de respingerea societăți, o subcultură cu norme, valori și limbaj propriu. Structura e formată dintr-un sistem de case unde bărbații tineri sunt „ucenici”, iar casele sunt asociații de prieteni conduse de o „mamă”, ele substituind familiile biologice. Punând problema rasismului, homofobiei și comportamentului definit de sex, regizoarea reușește să facă spectatorii conștienți de faptul că identitatea sexuală e un produs al societății care pentru unii poate fi eliberator, iar pentru alții, limitativ.

 

 

Lola (1961)Nu e nici Les parapluies de Cherbourg, nici Les demoiselles de Rochefort, dar l-am văzut din dorința de a savura cât mai mult Jacques Demy. Așa că, atunci când am auzit că Lola face parte dintr-o trilogie și că joacă Anouk Aimée în el, am zis că neapărat trebuie să-l văd.

Filmul e un vis adolescentin romantizat, a cărui acțiune are loc într-un port aglomerat în Nantes. Lola e o femeie obișnuită, o dansatoare de cabaret nu foarte talentată și nici foarte inteligentă, o tipă vulnerabilă și sentimentală. Demy creează o lume poetică unde nu doar visele, ci și iluziile devin realitate. Lola, abandonată în urmă cu șapte ani de iubitul ei marinar, își crește copilul neîncetând să spere că tatăl lui și iubirea vieții ei se va întoarce. Și, deoarece credința ei în iluzie nu moare, el chiar se întoarce (bogat și încă îndrăgostit de ea). Filmul e un tribut pentru musical-urile americane, cu toate că el în sine nu e un musical, dar și pentru Max Ophüls și Josef von Sternberg.