Filme de la Cineclubul Film Menu



Autor: Alexandra Para, Irina Trocan, Alexandru Vizitiu, Ioana Moraru, Elena Martin, Ionuț Mareș, Bogdan Drumea, Mihai Kolcsár, Ioana Avram

2015-06-30



Cineclubul coordonat de Andrei Rus exista dinainte de tipărirea primului număr Film Menu şi s-a mutat de la Cinemateca Eforie, la Cinema Union, apoi în Sala de Cinema a UNATC. O parte dintre noi ne-am mutat cu el și am luat cu noi filmele pe care le văzuserăm. Ca dovadă a calității și diversității filmelor proiectate de Film Menu în cadrul Cineclubului (fie că sunt clasice, filme mai puţin cunoscute sau camp ostentativ), am încercat să recuperăm o bucăţică din desfăşurarea cineclubului în cei opt ani de existență. Vă lăsăm mai jos o listă alcătuită de studenți ai UNATC și de spectatori.

 

Ohayô (Yasujirō Ozu, 1959)

 

Aveam șaptesprezece ani când am văzut pentru prima oară un film realizat de Yasujirō Ozu. E vorba de Ukikusa, care rămâne unul din filmele mele preferate, așa cum Ozu va fi întotdeauna unul din regizorii mei preferați. La Cineclub am avut șansa să văd pentru prima oară un film al lui Ozu pe marele ecran. Filmul se numea Ohayô (Bună dimineața) și, ca multe din filmele lui Ozu, este o poveste care se învârte în jurul unei familii și a comunității în care trăiește. Este un film despre un mod de viață oarecum demodat, pe cale să se confrunte cu lumea modernă – lume simbolizată de televizoarele care în perioada respectivă deveneau din ce în ce mai prezente în casele japonezilor. L-am văzut în cadrul unei proiecții a Cineclubului – care pe atunci se ținea la cinemateca Union –, inițiat și moderat de Andrei Rus. Proiectul Cineclubului a fost de-a lungul vremii, pentru mine, cel puțin, un loc unde puteam să văd filme pe care le apreciam sau pe care intenționam să le văd, așa cum au fost concepute ca să fie vizonate: pe un ecran mare, într-o sală (de obicei) plină de oameni și cu lumina stinsă. Aceste două proiecte – revista și cineclubul Film Menu – erau printre puținele unde puteai să discuți și să citești analize despre Buñuel sau Fassbinder, despre expresionismul german sau despre Queer Cinema, într-un mod incisiv și informat. (Alexandru Vizitiu)

 

ohayo

 

 

Myra Breckinridge (Michael Sarne, 1970)

 

Am văzut Myra Breckinridge în cadrul unei proiecții organizate de Film Menu în parteneriat cu Asociația Accept la începutul lui 2015, pentru Luna Istoriei LGBT. Îmi amintesc că am mers aproape orbește la proiecție. Nu știam că o să văd un film cult care din punctul meu de vedere e definiția camp-ului – deși e posibil ca „film cult” să fie o etichetă pripită; nu știu în ce măsură Myra Breckinridge a fost recuperat, pentru că în prezent pare să fie la fel de discreditat ca în momentul premierei, fiind citat ca unul dintre cele mai proaste filme dintotdeauna. Realizat după cartea omonimă a lui Gore Vidal, Myra Breckinridge e povestea unui transsexual, jucat de sex symbol-ul Raquel Welch, care ajunge la Hollywood; filmul e curajos stilistic, ironic și tratează teme foarte puțin prezente în circuitul larg al filmelor din acea perioadă, dar a fost primit de critică și de spectatori ca fiind injurios și de neprivit. Alături de Welch apar și John Huston, Farrah Fawcett și Mae West, ieșită special dintr-un hiat profesional; distribuția are nume mari pentru că intenția producătorilor era, desigur, de a bifa un film cu succes de public, nicicum un eșec financiar, pe care actorii să îl regrete și în urma căruia Michael Sterne, regizorul, să nu își mai găsească de lucru. Provocându-mi un regret imens, Rex Reed, unul dintre actori, a scris într-un articol publicat în Playboy în 1970 că a refuzat să joace o scenă de castrare care ar fi trebuit să declanșeze o hemoragie de rubine, perle, safire și diamante. (Ioana Moraru)

 

myra breckinridge

 

 

Repulsion (Roman Polanski, 1965)

 

Nu mai ştiu dacă era pentru prima dată când vedeam Repulsion,dar îmi amintesc cu siguranţă că proiecţia de acum câţiva ani a clasicului film al lui Roman Polanski în cadrul Cineclubului, în perioada când acesta se desfăşura la Cinema Union, a fost una dintre cele mai intense.

Groaza şi paranoia pe care le trăieşte - tot mai puternic pe măsură ce filmul evoluează, perfect dozat, spre final - personajul jucat de Catherine Deneuve sunt rezultatul unei regii ce transfigurează genul horror în care ar putea fi încadrat Repulsion.

Studiu psihologic – minuţios servit prin încadraturi, mişcările camerei şi designul de sunet – şi radiografie a efectelor fricii sexuale asupra unei conştiinţe sub tortură, Repulsion afişa înclinaţia stilistică a lui Polanski – reluată ulterior – spre un expresionism prin care lumea exterioară devine proiecţia unei subiectivităţi febrile.

Un film care confirma dexteritatea cineastului în a scoate maximul cinematografic din spaţiile restrânse, parţial sau total închise, care pun personajele în situaţii de disconfort, de confruntare - uneori cu ele însele. (Ionuț Mareș)

 

repulsion 

 

Szindbád (Zoltán Huszárik, 1971)

 

Nefrecventând cineclubul înainte de a deveni studentă a Facultății de Film și nefiind o cinefilă (eu credeam că sunt), prima proiecție la care am asistat rămâne și cea pe care mi-o amintesc cel mai clar. Privind retrospectiv, Szindbád este unul dintre cele mai ușor de digerat filme pe care am avut ocazia să le văd la cineclub, însă atunci, abia ieșită din băncile liceului și când încă descopeream filme precum Hiroshima, mon amour și Ran, stranietatea și frumusețea filmului lui Zoltán Huszárik mi s-au înfățișat drept ceva, nu atât nou, cât rupt complet de lumea pe care o știam și în care mă învârteam. Țin minte cât de uimită am fost de abundența și de lirismul planurilor detaliu și cum am devenit brusc conștientă de faptul că a face filme este o chestiune care implică un grad de libertate mult mai mare decât preconizasem. (Ioana Avram)

 

szindbad

 

 

Aelita (Yakov Protazanov, 1924)

 

Îmi place să intru în sala de cinema fără să știu ce film urmează să văd. Este precum ruleta rusească, numai că potențialul mortal din acest joc este transformat în beneficiu, iar glonțul ucigător este recompensa absolută. La cineclub niciodată nu sunt gloanțe oarbe.

La Aelita: Regina planetei Marte am ajuns din întâmplare, iar ceea ce am descoperit a fost un film alb-negru din 1924 cu o scenografie futuristă recunoscută pentru design-ul ei, construită cu un buget mult mai mic față de producțiile UFA și cele de la Hollywood, ce este cunoscut ca fiind primul film științifico-fantastic sovietic.

Filmul a apărut în perioada Noii Politici Economice stabilite de Lenin, ce își propunea relaxarea principiilor comuniste în favoarea unui capitalism la scară mică ce avea drept scop revitalizarea economiei rusești. În acest context filmul îndeplinește toate criteriile Noii Politici, portretizând prin protagonist întreaga burghezie în procesul de schimbare și adaptare la ideologia sovietică.

Protazanov construiește un scenariu sofisticat prin care reușește să răspundă criteriilor noului sistem economic propus, reprezentând viața cotidiană a Uniunii Sovietice în timp ce oferă un subtext ideologic. Regizorul creeză un limbaj metaforic centrat între două spații diferite, două timpuri diferite (cel pământean și cel marțian), ce facilitează schimbarea personajul principal într-un „bun” cetățean sovietic ce realizează printr-o ultimă replică că sunt lucruri mai importante decât visarea și astfel își descoperă rolul social în construirea unei noi națiuni.

Filmul debutează cu un semnal radio misterios și indescifrabil ce alimentează fanteziile și curiozițățile lui Los (un inginer de la stația radio ce primește mesajul). Mistuit de curiozitate și intrigat de posibilitatea existenței unei lumi extraterrestre, se lasă abandonat în fanteziile individualiste și paticipă la construirea unei nave spațiale cu care să călătorească către Marte. Într-un plan paralel al filmului o avem prezentată pe Aelita, fiica lui Tuskub, conducătorul statului futurist-totalitarist în care clasa muncitoare oprimată este depozitată la rece când devine inutilă.

Filmul este o mică capsulă a timpului ce te poartă în trecut și în viitor fără să se îndepărteze de la scopul constructivist pe care i-l impunea contextul social și istoric. (Elena Martin)

 

 

 

Animații de Władysław Starewicz

 

Una din bucuriile pe care mi le-a introdus Cineclubul de la UNATC este opera lui Władysław Starewicz, unul din pionerii animației stop-motion. Când eram copil eram fascinat de filme precum A Nightmare Before Christmas sau James and the Giant Peach și încă țin vag minte cum la 4 ani eram speriat de scheleții războinici a lui Harryhausen din Jason and the Argonauts, iar când am crescut, am fost și mai fascinat de toate acestea odată ce am aflat cum sunt făcute. A fost o plăcere ca într-una din seriile de film să descopăr unele dintre primele filme făcute cu această tehnică, încă din 1912. Ceea ce m-a bucurat a fost nu doar descoperirea acestor filmulețe ca valoare istorică, ci și faptul că emoția din spatele lor s-a păstrat și filmele nu și-au pierdut magia, fie că erau adaptări după Gogol, fie că erau satire sociale făcute cu gândaci. (Mihai Kolcsár)

 

wladyslaw starewicz

 

 

L'esquive (Abdellatif Kechiche, 2003)

 

Într-o vreme, cinecluburile se țineau în mare parte la cinemateca Union și, la ocazii speciale – în prime-time – în sala Institutului Francez. Acolo începuse o serie tematică, „Adolescența în cinema”, unde rulau clasici ca Les quatre cents coups sau filme despre care – cum mi se părea mie în anul I – nu știa decât Andrei Rus. Așa am descoperit L'esquive de Abdel Kechiche, care a ajuns repede în lista mea de 10 filme preferate și nu m-am gândit niciodată să-l scot. (Și, da, reacția mea când Kechiche a primit Palme d'Or-ul pentru La vie d'Adèle a fost „Ce-i așa impresionant la filmul ăsta? E clar că n-ați văzut L'esquive!”) E plasat într-o școală de gimnaziu de la periferia Parisului unde se repetă o piesă de Marivaux și unde Lydia, fata cea mai frumoasă din clasă, excelează în rolul eroinei. Krimo, un coleg de clasă nici pe departe la fel de elocvent care e îndrăgostit de ea, se înscrie să joace rolul principal masculin ca să se apropie de ea și reușește să-i enerveze pe toți, cu Lydia în frunte. Rigorile de comedie romantică iluministă se deformează sub presiunea pasiunilor de adolescenți; caracterul universal și atemporal e în mod evident perturbat de contextul social actual în care se joacă piesa. Actorul care e groaznic în piesă e cum nu se poate mai adecvat în filmul lui Kechiche (deşi, bineînţeles, reciproca nu e valabilă pentru actriţă). (Irina Trocan)

 

l esquive

 

 

The Wild One (Laszlo Benedek, 1953)

 

Cei de la Cineclubul Film Menu parcă mi-au citit gândurile în momentul în care s-au gândit să proiecteze filmul lui Laszlo Benedek. Trăiam intens febra serialului Sons Of Anarchy și știam precis că acest film clasic fusese o sursă de inspirație pentru Kurt Sutter, creatorul serialului. Un action flick pe cinste este acest The WildOne, o realizare care îi pregătește drumul de superstar lui Marlon Brando. Acesta radiază în rolul lui Johnny Strabler, liderul bandei The Black Rebel Motorcycle Club.

Dând startul unui maraton de filme despre bandele de motocicliști din Statele Unite, The Wild One a căpătat statutul de film cult influențând atât moda vestimentară, cât și alte realizări cinematografice în genul gang movies (The Outsiders, The Wanderers, Rumble Fish, Streets Of Fire, etc.) fiind și astăzi proiectat prin diverse cinecluburi. M-am bucurat enorm să îl văd pe ecran mare. Mi-aș dori să îl revăd în cadrul aceluiași Cineclub. (Bogdan Drumea)

 

the wild one

 

 

Written on the Wind (Douglas Sirk, 1956)

 

O maşină sport anii ’50 gonind pe străzile unui oraş industrial, multe frunze uscate purtate de vânt si un personaj tulburat care îşi face intrarea într-un mansion american. O armă – o crimă? Aşa începe Written on the Wind, una din melodramele realizate pentru studiourile americane Universal de către Douglas Sirk – un început de film care mă bântuie de vreo doi ani. Deşi previzibil aproape cap-coadă, ticsit cu clişee, filmul are o calitate subtilă, incontestabilă, pe care criticii au pus-o mai târziu pe seama auterism-ului realizatorului, ascuns în spatele unor filme sentimentale, „comandate” de studiouri. O soţie demnă şi curajoasă (Lauren Bacall la 30+), un soţ gelos şi zbuciumat, o soră uşuratică şi prietenul adevărat – loial şi capabil de sacrificiu în numele prieteniei (Rock Hudson) – sunt cele patru personaje cu care Sirk lucrează, fără a interveni radical asupra structurii plot-ului construit de scenarist, reuşind însă să-şi pună amprenta pe rezultatul final. E greu să nu simți ironia regizorului faţă de cursul evenimentelor şi faţă de happy end-ul atât de puţin probabil, încât nu-ţi mai vine să condamni făcătura, ci să citeşti evenimentele ca the best-case scenario, ca un fel de consolare pentru destinele nefericite pe care probabil personajele le-ar fi avut în viaţa cea de toate zilele. Okay, vorbim de o melodramă, vorbim de prea mult „sirop”, însă e unul de calitate, care, deşi e un pic prea dulce, îţi lasă un aftertaste tare bun. (Alexandra Para)

 

written on the wind