Documentare politice recente (Partea a doua)



Autor: Adrian Călugăru, Cosmin Dumbravă, Oana Ghera, Alexandru Vizitiu

2015-08-20



 

The Act of Killing (r. Joshua Oppenheimer, 2012)

 

Despre The Act of Killing s-a scris și s-a discutat mult și pe merit: despre metoda regizorului de a îi lăsa pe protagoniști (foștii „gangsteri” care au contribuit la cele circa un milion de crime comise cu ajutorul armatei în 1965-1966 în Indonezia asupra civililor suspectați că ar sprijini mișcarea comunistă) să se desfășoare după bunul plac în fața camerei și să îngrozească privitorii cu nonșalanța cu care-și prezintă faptele „eroice”; despre onestitatea lui Oppenheimer față de protagoniștii care au aflat după finalizarea filmului că, în urma documentarului, publicul a aflat despre monstruozitățile din Indonezia și nu despre cât de cool e să decapitezi pe cineva care nu are altă vină decât că, la un moment dat, niște gangsteri cu sete de sânge aveau chef de senzații tari; sau despre cine judecă pe cine în acest film. Regizorul pe gangsteri, prin intermediul camerei? Publicul, pe aceiași criminali fără scrupule? Sau fiecare dintre părțile implicate (inclusiv privitorii) intră într-un joc din care răspunsurile clare lipsesc și viziunile asupra mersului lucrurilor din Indonezia, după jumătate de secol de la odioasele evenimente, sunt mai degrabă amestecate?

Indonezia este cel mai populat stat musulman și al patrulea din lume (după China, India și SUA), populația sa crescând din 1965 până în prezent cu 250%, de la 100 de milioane, la peste 250 de milioane de locuitori. În prezent, este una dintre țările cu cele mai mari rate de creștere economică, fapt care a atras includerea sa în grupul de patru state MINT (Mexic, Indonezia, Nigeria și Turcia) de către analiștii financiari – acestea fiind considerate printre cele mai interesant de urmărit economii din punctul de vedere al investițiilor și al politicilor fiscale. Trebuie menționat acest fapt pentru a-l pune în context alături de realitatea geopolitică (Indonezia este un arhipelag vast, extrem de populat, cu o societate aparținând unei confesiuni religioase care cochetează mai degrabă cu regimuri politice opresive) și de relațiile diplomatice cu celelalte state din zonă. Nu întâmplător, în ciuda amplorii violențelor comise în 1965-1966, faptul că acestea au fost îndreptate spre „comuniști” și etnicii chinezi deopotrivă reprezintă un avertisment subtil adresat de Indonezia către China. „Nu încercați să vă extindeți aria de influență asupra noastră, pentru că iată ce veți putea păți” este ecoul transmis de crimele gangsterilor, oricât de cinic și nedrept ar suna față de strigătele pentru dreptate ale rudelor victimelor.

Demersul lui Oppenheimer, care a realizat probabil unul dintre cele mai puternice documentare politice din istoria acestui gen, este menit să provoace o inițiativă de înțelegere mai complexă a unui episod sinistru din istoria recentă a omenirii. Cu siguranță, pentru publicul occidental, The Act of Killing tinde să răscolească percepția despre o lume prea îndepărtată și, poate, puțin înțeleasă. Dar adevărata miză pentru Oppenheimer e să arate cum îi privește societatea pe cei care au luptat pentru o cauză și apoi au pus mâna pe putere, nu doar în Indonezia, ci oriunde s-ar întâmpla asta pe Pământ. (Adrian Călugăru)

 

 

The Unknown Known (r. Errol Morris, 2013)

 

Păcatul datoriei de a veghea asupra crimelor și a le „îndrepta” este inerent funcției de Ministru al Apărării. În fața noastră îl avem pe Donald Rumsfeld, așa cum a dorit Errol Morris să ni-l prezinte: un om de stat, influent în raportul afacerilor internaționale și intrastatale, responsabil cu apărarea hegemonului global – Statele Unite ale Americii. Morris l-a provocat să se justifice pornind de la întrebări care căutau sensul umanitar al campaniei militare. Regizorul a declarat că, după ce a studiat vreme îndelungată situația războaielor din Irak și Afganistan și s-a așezat la discuții cu Rumsfeld, a pierdut înțelesul evenimentelor. Poate pentru că a intrat în vraja poetului care apăra cetatea, cel care elabora intervenții militare în state care au sfidat ordinea mondială. Unknown knowns sunt lucruri pe care le presupui cunoscute și pe care, de fapt, nu le știi. În baza lor s-a acționat în primul război al secolului 21. Cu aceleași lucruri a rămas și Morris după 34 de ore de interviuri cu Rumsfeld, în ceea ce privește personalitatea lui. Rumsfeld consideră că Pearl Harbor a fost un eșec al imaginației, o incapacitate de a prezice ce posibilități nefaste trebuie luate în serios pentru apărarea națională din noianul de amenințări.

Una dintre cele mai puternice metafore vizuale întâlnite în film este cea a globului cu fulgi de zăpadă. Snowflakes se numesc și notițele scrise de-a lungul anilor de serviciu ai lui Rumsfeld, astăzi depozitate într-o hală și devenite documente istorice. Într-unul dintre cadrele fixate asupra globului, Rumsfeld citește memento-ul următor: „15 octombrie 2001 [...] Subiectul/ Definiții: Rog a mi se arăta o bună definiție pentru terorism și câteva elaborări a ceea ce este și a ceea ce nu este.” Era momentul invaziei. Proprietatea termenilor, rigiditatea și maleabilitătea sensurilor au fost cernute cu atenție de Pentagon pentru justificarea acțiunilor militare și în comunicarea cu publicul, în absența dovezilor reale. Când fulgii zboară în glob, te lasă să crezi că poți urmări câte un fulg în plutirea lui. Termenii și sensurile lor, plutirea lor din înălțimile conducerii de la Pentagon până pe paginile ziarelor fac din capul nostru un glob fragil cu fulgi de zăpadă, așa cum noi am numit acest produs. Nu putem ști în avantajul cui, pe perioadă lungă, dar, pentru moment, a fost suficient pentru a eschiva oprobriul opiniei publice. Sau cel puțin așa pare. Acest carambol de evenimente a fost greu de suportat atât de conducători, cât și de cei conduși, pentru că ambele părți erau prinse la mijloc între responsabilitate și complicitate. Iată-l pe unul dintre conducători, care pare a juca formidabil acest joc de limbaj surprins de Errol Morris. (Cosmin Dumbravă)

 

 

 

Camp 14: Total Control Zone (r. Mark Wiese, 2012)

 

Camp 14: Total Control Zone este un film despre atrocitățile comise în lagărele Coreei de Nord, o țară în care un guvern condus de o familie de psihopați își torturează propriul popor în moduri desprinse dintr-un tablou medieval al iadului. Sunt puține poveștile celor care reușesc să scape din această țară. Iar una dintre aceste povești reprezintă subiectul principal al documentarului lui Mark Wise, unde suntem martori la povestea lui Shin Dong-hyuk, unul dintre puținii prizonieri care au evadat dintr-un lagăr nord-coreean. Un segment al lui Camp 14 ne prezintă prin animație tortura la care a fost supus Shin. Alt segment este compus din interviruri cu Shin și foști gardieni ai acestor lagăre, care acum trăiesc în Coreea de Sud. Regizorul Mark Wiese se folosește de puterea prim-planului pentru a ne centra atenția pe micile sclipiri din ochii oamenilor intervievați, pe urmele subtile ale traumelor psihologice de care suferă, în egală măsură, dar în feluri diferite, (foștii) torționari și cei care erau torturați.

Camera de filmat se mai concentrează și pe reacția lor când se confruntă cu lumea capitalistă a Coreei de Sud. În aceste momente, vedem cum documentarul nu dorește să fie doar un reportaj al crimelor comise de guvernul condus de familia Kim. Camp 14 maieste un document al ciocnirii dintre două lumi, una civilizată și una barbară. Prin modul în care cei intervievați relaționează cu lumea civilizată, documentarul discută lupta dintre partea atavică și sălbatică a omului, una care e separată de tot ceea ce am putea considera civilizat, și acea lume civilizată.(Alexandru Vizitiu)

 

 

Concerning Violence(r. Göran Olsson, 2014)

 

Concerning Violence își are rădăcinile în Les damnés de la terre al lui Frantz Fanon, unul dintre eseurile de căpătâi ale mișcării anti-colonialiste, o critică a colonialismului și a moșternirii post-coloniale. Ideea principală a eseului lui Fanon, expusă în primul capitol omonim, Concerning Violence, pe care Göran Olsson sfârșește prin a-l ilustra în manieră cvasi-didacticistă, este aceea că violența funcționează cathartic, fiind unica manieră prin care subiectul colonizat se poate elibera din această condiție.

Ce face Olsson este să juxtapună fragmente din eseul lui Fanon, fie ele citite din off sau suprapuse pe imagine, cu imagini extrase din înregistrări de arhivă care documentează viața în colonii în perioada anilor ’50-’60 și mișcările de eliberare ale popoarelor colonizate care au marcat anii ’60.

Ce rezultă e o imagine de ansamblu asupra relației colonizat-colonizator. E importantă ordinea termenilor, pentru că privirea este mai tot timpul dinspre colonizat spre colonizator, imitând procesul acestuia de conștientizare a statutului de subiect colonizat, sentimentul de invidie despre care vorbește Fanon care se află în centrul acestei relații, urmat de conștientizarea indiferenței colonizatorului, revolta împotriva prejudecății despre sărăcia spirituală a nativului și a inferiorității sale culturale și de nașterea sentimentului național.

De altfel, Olsson își structurează demersul în nouă scene/acte – de unde și subtitlul Nine Scenes from the Anti-imperialist Self-defense – care urmăresc exact această mișcare. În timp ce ascultăm și/sau citim fragmente din eseul-manifest al lui Fanon (care a fost interzis în Franța la scurtă vreme după apariție), vedem imagini de la un meci de golf, cu negrii pe post de băieți de mingi ai albilor – profitând ștengărește de puținele momente în care pot să se joace la rândul lor – sau de la o petrecere la piscina conacului unui colonist alb, din care Olsson reține momentul admonestării servitorului negru care uită să desfacă o sticlă de bere. Sunt imagini care rețin încă un aer ușor anecdotic, de care Olsson se descotorosește pe măsură ce intră din ce în ce mai adânc în lumea pe care o documentează. O lume segregată, care funcționează după reguli dictate de culoarea pielii, care determină relațiile de putere, în care negrul nativ nu are voie să îl privească în ochi sau să-i răspundă albului colonizator altfel decât supunâdu-se consecințelor – pierderea locului de muncă, a casei, expulzarea sa dincolo de granițele proprietății angajatorului (o slabă ameliorare a statului său trecut de sclav pe plantație). Toate acestea funcționează ca un preambul menit să justifice o mecanică de cauză-efect existentă – sau mai degrabă să o ilustreze, pentru că în tonul militant al lui Fanon, împărtășit de Olsson, nu e nimic justificativ: ni se sugerează necesitatea luptelor de gherilă, mecanica implacabilă a violenței din spatele oricărei mișcări de eliberare. Sigur că moartea, mutilarea, oroarea războiului lovesc în ambele tabere, dar, încă o dată, ele lovesc mai tare în colonizat, pentru că el a fost nevoit în lupta sa de eliberare de sub forțele colonizatoare să iasă în afara societății pentru emancipare. Colonizatul a fost nevoit să inventeze de fapt o nouă societate ai cărei membri sunt în sfârșit egali, fie ei femei sau bărbați, dar care și-a pierdut în felul acesta structurile de securitate – medici, ingineri, armată. Femei, bărbați, copii luptă și sunt răniți deopotrivă. De partea cealaltă a baricadei, vedem în imagini, luptă o mână de puști, care poate sunt la rândul lor pătura de jos a statelor europene care îi aruncă în lupta pentru păstrarea status quo-ului și a resurselor. Mai ales a resurselor.

În definitiv, dacă privim situația în ansamblu, crește constant numărul de emigranți care mor în încercarea de a pătrunde în fortăreața Europa – asta, ca evadare din iadul țărilor lor lăsate în anarhie după prăbușirea colonialismului și pradă noilor lupte pentru resurse și piețe de desfacere care stau la baza post-colonialismului capitalist. În acest context, demersul lui Olsson de repunere în discuție a luptei anti-imperialiste și a procesului de decolonizare e cu atât mai politic. (Oana Ghera)

 

  

Cerberii/The Gatekeepers (r. Dror Moreh, 2012)

Cerberiieste cu siguranță un document esențial pentru oricine se consideră interesat de politica Orientului Mijlociu și de desfășurarea evenimentelor israeliano-palestiniene, fie că este interesat din punct de vedere profesional sau e pur și simplu curios. Documentarul prezintă poveștile din spatele cortinei și părerile nu de puține ori surprinzătoare ale foștilor lideri ai Shin Bet – structura secretă israeliană însărcinată cu securitatea cetățenilor săi din Teritoriile Ocupate după războiul de șase zile din 1967.

Inițiativa regizorului Dror Moreh reprezintă un act îndrăzneț, așa cum reiese din introducerea documentarului, când aflăm că protagoniștii documentarului nu au mai fost interivevați până atunci. Cu atât mai interesant este că, pe parcursul mărturiilor celor șase ex-lideri ai Shin Bet, există momente în care privitorul se întreabă cine le vorbește: niște persoane fără scrupule care nu țin cont de etică și de morală pentru îndeplinirea sarcinilor sau niște activiști pentru aparent imposibila pace dintre Israel și Palestina. Și totuși, autorii ambelor tipuri de afirmații sunt aceiași oameni. Iar regizorul are meritul de a conduce abil subiectele abordate astfel încât să prezinte cât mai multe fațete ale unei lumi extrem de complexe, cu multe nuanțe de gri, între aparentul alb și negru pe care unul dintre shinbeți îl invocă drept preferatul politicienilor pentru luarea deciziilor.

Multe dintre discuțiile din cadrul documentarului se învârt în jurul sferei politice. Dacă inițial soluția unui stat palestinian a fost ridicată și susținută în primul rând de liderii Shin Bet, violențele și atacurile teroriste i-au făcut pe politicieni să se concentreze pe alte probleme, până la apariția regretatului Yitzak Rabin. „Terorismul a crescut, treptat, iar noi am avut tot mai mult de lucru și am încetat să ne preocupăm de problema palestiniană. De îndată ce am făcut asta, terorismul a devenit tot mai sofisticat. La fel, și noi. Dintr-o dată aveam mult de lucru în Fâșia Gaza și în Cisiordania, precum și peste hotare... așa că am uitat de problema statului Palestina,” explică decanul de vârstă al ex-liderilor Shin Bet cum s-a trecut de la diplomație la, practic, război de gherilă.

Documentarul prezintă însă mai mult decât niște talking heads care își laudă succesele și îi critică pe politicienii care se ascund în spatele cuvintelor. Moreh prezintă imagini de arhivă, unele ilustrate sonor cu vocea din off originală, care subliniază tenta propagandistică, alteori lasă doar o ambianță mistico-tragică să însoțească înregistrările. De asemenea, un grad de dinamism suplimentar îl oferă câteva „reconstituiri” animate, pornind de la fotografii realizate în unele momente istorice de interes pentru discuțiile cu cei șase protagoniști.

Cerberii este, poate, cel mai reprezentativ documentar politic pe marginea unui subiect specific pe care l-am urmărit până acum, pe care îl voi recomanda oricui este interesat să afle un pic mai mult despre complexa realitate din Orientul Mijlociu. Iar, pentru cine vrea și mai mult, recomand acest interviu cu regizorul Dror Moreh. (Adrian Călugăru)