David Bowie în film - O listă-omagiu



Autor: Acoperișul de Sticlă

2016-01-17



E inutil să îi facem lui David Bowie o introducere. Prezența sa pe scena artistică a ultimei jumătăți de secol este, indiferent de gusturi personale sau de alți factori, incontestabil importantă. Fiind vorba de un artist cu un volum impresionant de muncă de-a lungul vieții și cu un talent manifestat în multe feluri diferite, am considerat că este potrivit să omagiem activitatea (cât și influența) lui David Bowie în domeniul cinemaului. Urmează o listă a câtorva momente-cheie din această zonă, fie că este vorba de filme în care acesta a contribuit ca actor, fie unele care au fost inspirate din viața și opera lui. (Flavia Dima)

 

The Man Who Fell to Earth (r. Nicolas Roeg, 1976)

 

 

Newton, extraterestrul umanoid cu păr portocaliu-roșcat din The Man Who Fell to Earth este primul și cel mai emblematic rol dintre toate flirturile lui David Bowie cu actoria. Un rol căruia Bowie îi conferă o ingenuă aură de mister, adăugând, astfel, încă un pic de consistență imaginii-cult pe care cântărețul și-o crease la începutul anilor 70 prin persona sa, Ziggy Stardust. Venit pe Pâmânt pentru a găsi o cale să transporte cât mai multă apă înapoi pe planeta sa deșertificată, Newton patentează niște invenții și devine rapid foarte bogat, ceea ce duce la următorul pas al planului său – construirea unei nave spațiale. Printre frânturile de viziuni cu familia sa din spațiu și alte deliruri ciudate, palidul Newton se avântă cu aceeași candoare cu care Micul Prinț învăța pe pielea lui cum merge viața pe Pământ. Hotărât în acțiuni, dar foarte introvertit, Newton cunoaște avocați, oameni de știință și afaceriști, începe o relație de dragoste cu o cameristă, prinde gustul statului la televizor și al alcoolului, ceea ce îi slăbește treptat vigilența, până pică pradă încrederii în oamenii de care depinde. Filmul abundă în scene de nuditate, dar fără a încerca să potențeze erotismul, ci mai degrabă o observare distantă a trupurilor umane. Bowie acceptă să apară dezbrăcat și să ni se înfățișeze mai vulnerabil ca niciodată. Dependența acută de cocaină cu care se confrunta în timpul filmărilor îi conferă un autentic aer de alienat, în timp ce trupul lui firav pare a fi gata să clacheze din moment în moment. La fel ca și umanitatea, în viziunea sceptică a regizorului. (Răzvan Dutchevici)



Christiane F. – Noi, copiii din Bahnhof Zoo (r. Ulrich Edel, 1981)

 

 

În Christiane F. urmărim povestea lui Christiane, o tânără de 14 ani care, devenind dependentă de heroină, ajunge să se prostitueze în gara berlineză Bahnhof Zoo pentru a-și putea cumpăra doza zilnică. David Bowie a înregistrat câteva melodii special pentru acest film, menite să acompanieze povestea tragică a dependenței față de droguri a eroinei și a prietenilor ei. Heroes este cântată de Bowie și în limba germană, Helden fiind printre singurele piese care indică puținele momentele mai candide și optimiste din film. Bowie nu apare numai pe postere sau coperți de viniluri, ci și într-un concert la care se duce Christiane, unde îl putem vedea interpretând Station to Station. Atunci când Christiane merge pentru prima dată în clubul Sound, melodia Look Back in Anger răsună, iar Sense of Doubt marchează momentele apăsătoare și de neliniște ale eroinei. În apartamentul amicului său Axel, versurile piesei When I Live My Dream sunt scrise pe peretele camerei sale. În scena morții acestuia, cauzate de o supradoză de heroină, versurile amplifică tragicul situației, funcționând ca o marcă a sorții personajelor. Rând pe rând, cei mai buni prieteni ai Christianei ajung să nu se mai întoarcă din acea stare de vis. (Cristina Breazu)

 

Merry Christmas, Mr. Lawrence (r. Nagisa Ȏshima, 1983)

 

 

O dramă cu prizonieri de război în nuanțe homoerotice, Merry Christmas Mr. Lawrence e printre puținele filme POW în care știm de la început că personajul-cheie nu scapă. Captiv în mâinile armatei japoneze în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, comandantul britanic Jack Celliers, un David Bowie similar cu Heurtebise-ul lui Cocteau în căldură și praf, mănâncă flori și își sfidează călăul. E gentleman-ul ce devine obiectul dorinței samuraiului (căpitanul Yonoi, jucat de Sakamoto, cel care a compus și coloana sonoră a filmului), într-o poveste de atracție și respingere reciprocă a două culturi și moduri diferite de a înțelege moartea și războiul. Pasionat de politică și erotism deopotrivă, Ȏshima funcționează ca un Mishima al cinemaului, construind un film în care sensul relației dominație-supunere se schimbă constant între prizonier și gâde. Figura androgin-occidentală a pop-icon-ului Bowie se confruntă cu chipul androgin-oriental al pop-icon-ului Sakamoto, iar subplot-ul unei judecăți marțiale ad-hoc (în care un soldat e împins la seppuku pentru presupusa violare a altui soldat) alimentează substraturile de vinovăție dintre confruntarea acestora. Vizibil stăpân pe sine până la final, însă dominându-i subliminal și pe cei din jur, personajul Jack Celliers e în mod cert una dintre cele mai însemnate apariții ale lui David Bowie în cinema. (Maria Cârstian)

 

Absolute Beginners (r. Julien Temple, 1986)

 

 

Este 1958. În fiecare noapte, străzile Londrei mustesc de prostituate, adolescenți din toate colțurile lumii, jocuri electronice luminoase, costume șic, scutere Vespa și o combinație de muzică jazzy-mambo-rock’n'roll, ce răsună din cluburile pline până la refuz. Conceput ca o satiră pop, Absolute Beginners vorbește despre împrejurările revoltelor fasciste din districtul Notting Hill, precum și despre rechinii din lumea showbiz-ului, care speculează spiritul libertin al tinerilor, transformându-l într-o formă de manipulare. We don’t sell things, we sell dreams”, îi explică fâșnețul mogul interpretat de David Bowie tânărului fotograf Colin (Eddie OConnell). Urmează momentul muzical-coregrafic „That’s Motivation, la începutul căruia Bowie țopăie tacticos pe butoanele unei mașini de scris uriașe, ispitindu-l pe Colin să devină omul lui. Degajarea cu care Bowie dansează step la costum, păstrându-și, însă, o postură țeapănă, aduce izbitor cu stilul coregrafiei lui Christopher Walken din videoclipul piesei „Weapon of Choice” de Fatboy Slim. Colin este introdus într-o lume în care glamour-ul succesului nu are limite, culminând cu o scenă în care Bowie cântă și lovește cu biciul, în timp ce este înconjurat de dansatoare sexy, cu părțile ademenitoare acoperite de viniluri. Este unicul moment muzical-coregrafic cu Bowie din film, dar nu și singurul care merită atenție. Spiritul colajelor pop-art ale britanicului Richard Hamilton răzbește strident de la o scenă la alta, ambientul rezultat fiind o combinație efervescentă între moda din anii 50 și cea din 80. Eclectismul filmului este subliniat încă de la început de stilul folk cu infuzii de sonorități spațiale ale melodiei optimistico-melancolice care poartă titlul filmului. Melodie compusă și interpetată de the one and only David Bowie. (Răzvan Dutchevici)

 

 

Labyrinth (r. Jim Henson, 1986)

 

 

Bazat pe o poveste de Terry Jones (Monty Python) și inspirat din ilustrațiile lui Maurice Sendak (autorul și ilustratorul cărții pentru copii Where The Wild Things Are), Labyrinth este un fel de The Wizard of Oz cu monștri mai hidoși, dar care se dovedesc a fi super de treabă. Jennifer Connelly avea 15 ani când a jucat-o pe Sarah, o adolescentă refugiată în lumea basmelor, care trebuie să-și salveze fratele mai mic din mâinile hainului Jareth, regele din Goblin City, interpretat de Bowie. Cu perucă blondă de star glam-rock și machiaj din plin, cu felurite geci de piele și niște colanți kinky, ce-i scot în evidență zona subadbominală, Jareth săvârșește toate vrăjitoriile și trucurile ce-i stau în putință pentru a o opri pe Sarah să-și salveze fratele. Curajoasă, isteață și cu „lipici la monstruleți, fata nu se intimidează de viclenia și puterile lui. Ba chiar se lasă prinsă într-o fantasmă în care dansează cu el la un bal mascat. Și nici nu-i de mirare, având în vedere că Jareth este un ticălos cu arătare de Făt-Frumos. În schimb, toți monstruleții cu care Sarah se întâlnește, deși au trăsături grotești, au suflet bun. În acest paradox pare a se găsi marele tâlc al filmului, care beneficiază de câteva momente muzical-coregrafice pe piese de David Bowie. Este remarcabil cel de la final, în care Sarah îl confruntă pe Jareth într-o încăpere suprarealistă plină de trepte poziționate haotic, ca în ilustrațiile cu perspective relative ale graficianului danez Escher. (Răzvan Dutchevici)

 

 

The Last Temptation of Christ (r. Martin Scorsese, 1988)

 

 

Bazat nu pe Bible, ci pe romanul omonim al scriitorului grec Nikos Kazantzakis (cunoscut pentru “Zorba Grecul”), filmul lui Martin Scorseze urmărește ultimele câteva ore ale Mântuitorului din propria sa perspectivă. Într-un rol consacrat al lui Willem Dafoe, Iisus apare aici ca o figură mai degrabă umană decât divină, supus acelorași procese de conștiință și gânduri asemeni unui om obișnuit, chiar dacă parcursul poveștii este același ca în Evanghelii. Acest demers umanizator din The Last Temptation nu se limitează doar la personajul central. Într-un rol scurt, dar indispensabil (la fel precum cel al personajului pe care il joacă), Bowie apare drept un Ponțiu Pilat pragmatic, care admite pericolul pe care Iisus îl prezintă față de conducerea Iudeii.

Față de varianta sa din Biblie, prefectul roman nu cere părerea altora înainte de a-l trimite pe Hristos spre crucificare. El admite puritatea intențiilor nazarineanului nu drept ceva care l-ar absolvi de vină, ci ca pe ceva lipsit de orice fel de sens în fața puterii Imperiului Roman; viziunea lui este una pur politică. Jucând cu o răbdare doar aparentă, Bowie este rece și calculat în rolul său, însușindu-și cu naturalețe ipostaza unui lider necompromițător. Singura emoție vizibilă pe parcursul celor trei minute ale rolului său apare doar scurt peste chipul lui, dar este suficient de puternică încât să îl umanizeze complet pe Pilat. În momentul în care îi spune lui Iisus că nu există nicio diferență între a iubi și a ucide în ordinea lumii, expresia acestuia trădează (în ciuda logicii glaciale cu care argumentează) o urmă de disperare profundă. (Flavia Dima)

 

Velvet Goldmine (r. Todd Haynes, 1998)

 

 

Well you’re the grand one, have you noticed? – vers inconfundabil pentru oricine a văzut unul dintre cele mai importante filme-cult ale anilor ‘90, Velvet Goldmine. Intitulat după cântecul omonim, filmul pornește de la persona artistică a lui Bowie din anii ’60 și ’70, țesând-o la un loc cu multe dintre zvonurile care circulau despre el în perioada respectivă. Îl avem așadar în centrul poveștii pe Brian Slade (Jonathan Rhys Meyers) a.k.a. Maxwell Demon, un cântăreț de muzică glam care s-a retras complet de pe scena publică după o tentativă eșuată de a-și înscena propria moarte. Încă fascinat de rockstar și de influența pe care a avut-o asupra propriei sale vieți, jurnalistul Arthur Stuart (Christian Bale) reconstituie pas cu pas istoria lui Slade, concentrându-se mai ales pe legătura sa cu punkistul Curt Wild – adică Ewan McGregor care joacă un personaj inspirat de figurile lui Iggy Pop, Mick Jagger și Lou Reed. Un film controversat în momentul lansării sale, acesta a câștigat totuşi premiul pentru cea mai bună contribuție artistică la Cannes, fiind de asemenea nominalizat pentru Palme d’Or. În timp, Velvet Goldmine a devenit foarte important nu doar pentru fanii muzicii rock, ci mai ales pentru comunitatea LGBT. („And they tell you it’s not natural!”, glumește acid personajul lui Slade înainte de a-l săruta cu patos pe Wilde, unul din cele mai puternice statement-uri pro-LGBT din istoria filmului de până atunci.)

Inițial, Bowie s-a arătat extrem de lezat de către apariția acestui film și a intenționat chiar să îi dea în judecată pe realizatori, forțându-i să rescrie o mare parte a scenariului. Cu toate acestea, Velvet Goldmine nu este doar inspirat din bogata mitologie asociată artistului, ci este el însuși o parte integrantă a acesteia. Notabil este și soundtrack-ul filmului, realizat parțial în oglinda albumului The Rise and Fall of Ziggy Stardust și a altor melodii contemporane, cu contribuția unor artiști consacrați ai anilor ’90 precum Thom Yorke, Johnny Greenwood, Brian Molko și Thurston Moore. (Flavia Dima)

 

Zoolander (2001) - r. Ben Stiller

 

 

Stiller, regizorul, co-scenaristul și protagonistul Zoolander, îl interpretează pe Derek Zoolander, fotomodelul infantil, fragil ca o păpușă de porțelan. Inițial icon-ul din VH1 Fashion Awards din 1996, el pierde ceea ce ar fi fost al patrulea trofeu pentru Cel Mai Bun Fotomodel Bărbat al anului, în favoarea noului-venit, Hansel (Owen Wilson), și este ales de un guru al modei, Mugatu (Will Ferrell), pentru a-l asasina pe prim ministrul din Malaezia, după ce îi va spăla creierul, la propriu.

Competiția între cei doi fotomodeli fiind foarte puternică, ajunge să fie nevoie de un walk off, jurizat imparțial de însuși David Bowie, a guiding light în industria modei în ultimii ani, o inspirație pentru fashion designer-ul Jean Paul Gaultier în cea mai recentă colecție a sa din 2013, „Rock Stars”. Apariția personajului David Bowie corespunde statutului său de legendă: el se ridică din mulțime, e pus în lumina reflectoarelor într-un costum negru care contrastează cu amalgamul de culori din jur; își dă jos ochelarii de soare printr-un gest rapid, sigur pe el, ca la o prezentare de modă, iar replica imediat următoare lasă publicul cu gura căscată, amuțit: I believe I might be of service. (Cristina Ciulacu)

 

 

The Life Aquatic with Steve Zissou (r. Wes Anderson, 2004)

 

 

Poate unul dintre cele mai fascinante aspecte ale carierei lui David Bowie a fost reinventarea periodică a propriei personartistice – fie în conformitate cu cultura epocii, fie în întâmpinarea și formarea acesteia. Dar cum rămâne cu personalitățile pe care acesta nu le-a asumat de unul singur în opera sa – precum, să zicem, cea a unui marinar-chitarist de bossanova care cântă în portugheză? Nicio problemă: Wes Anderson răspunde la această întrebare prin intermediul personajului Pele dos Santos (Seu Jorge) din The Life Aquatic with Steve Zissou. Deși personajul este doar unul episodic, reinterpretările lui Jorge după melodiile din perioada glam a lui Bowie sunt încântătoare, insuflând cântecelor o latură complet nouă, certificând calitatea acestora dincolo de granițele impuse de genul muzical. (Flavia Dima)