Cronici express: Oscar pentru Cel mai bun regizor



Autor: Alexandra Nenciu, Cristina Iliescu

2016-02-28



Nu se poate spune că există o regulă general valabilă pentru stabilirea câştigătorului unei categorii de nominalizaţi la premiile Academiei Americane de Film, dar putem identifica, cel puţin în ultimii cinci ani, o anumită tendinţă (pe care o putem numi ciclică, repetitivă sau limitată). Prin prisma unor consideraţii obiective şi lipsite de emfază, aproape orice film catalogat ca fiind bun se poate strecura printre nominalizaţi, aparent, numai datorită atributelor sale artistice şi nu neapărat pentru că se încadrează în vreo tendinţă. Să nu se înţeleagă aşadar că, la categoria pentru Cel mai bun regizor, se primesc puncte bonus şi în afara măiestriei (deşi s-a mai întâmplat), doar că analizând cele două duzini de filme decente ale anului precedent şi eligibile pentru Oscaruri, au fost uşor de ghicit nominalizaţii de anul acesta ai categoriei (accent pe nominalizaţi, pentru că în privinţa câştigătorilor e diferit).

Poate fi o supra-analiză şi nu neapărat un joc strategic, dar subcategoriile din interiorul categoriei pentru Cel mai bun regizor sunt limitate de fapt de propria lor diversitate. Filmul bazat pe fapte reale/biopicul (Lincoln, 12 Years a Slave, The King’s Speech), adaptarea (Silver Linings Playbook, The Wolf of Wall Street), filmul ambiţios şi extravagant (Life of Pi, Birdman, Gravity) şi filmul regizorului (Tree of Life, Hugo, The Grand Budapest Hotel) par a se regăsi an de an, într-o formă sau alta, pretendente pentru Oscar, iar cu cât se susţin nu doar în faţa propriei subcategorii, cu atât mai bine.

Anul acesta, filme bazate pe fapte reale sunt atât Spotlight, cât şi The Revenant şi parţial The Big Short, ultimul fiind o adaptare, ca şi Room. Fiecare dintre aceste ‘etichete’ aduce cu sine şi anumite aşteptări de abordare regizorală, dar asta nu înseamnă nici de departe conformism, cel mai la îndemână exemplu fiind Alejandro González Iñárritu, câştigătorul de anul trecut al acestei categorii, pentru filmul său Birdman. (A.N.)

 

Tom McCarthy: Spotlight

 

 

Într-un film precum Spotlight, bazat în primul rând pe întâmplări reale, în afară de expunerea poveştii, devine importantă şi argumentaţia, precum si logica filmului. Obstacolele atât birocratice, cât şi de ordin spiritual peste care jurnaliştii Spotlight trebuie să treacă şi înlănţuirea tuturor cercetărilor, a legăturilor pe care ei le dezvăluie ca să ajungă mai aproape de adevăr, trebuie susţinute de o omogenitate regizorală. Tom McCarthy nu epatează printr-o stilistică remarcabilă, dar probabil nici nu este filmul potrivit care să susţină astfel de decizii. Alege în schimb să redea impactul cazului, sacrificiile jurnaliştilor şi să distribuie abundenţa de informaţie într-un mod clar şi convingător. Ar fi fost cu siguranţă un film mult mai greu de urmărit, dacă după fiecare indiciu nu ar fi fost plasată strategic o scenă menită să-l susţină. (A.N.)

 

George Miller: Mad Max: Fury Road

 

 

George Miller nu este la prima sa încercare de a regiza un film în jurul personajului Max (interpretat în primele trei filme de Mel Gibson şi în ultimul de Tom Hardy). Diferenţa este că în ultimul film, Fury Road, la aproape 30 de ani de la prima parte - Mad Max (1979), acesta a putut să întindă la maxim resorturile tehnice regizorale şi să-şi lase imaginaţia să creeze urmăriri de maşini complexe, stări de delir/visare complet neaşteptate şi un fel de picturalitate ciudat de atrăgătoare pentru un peisaj postapocaliptic dezolant.

Acesta oferă timp de odihnă personajelor, întrerupând ritmul alert, dar nu zăboveşte îndeajuns de mult cât să plictisească, ci suficient cât să ofere însemnătate următoarei confruntări. Îl conturează pe Max (Tom Hardy), mai degrabă ca personaj secundar şi îi întregeşte imaginea cu fragmente de vis, cu acţiuni curajoase şi cu foarte scurte prim-planuri. Miller apelează la schimbarea peisajului, trecerea de la zi la noapte, de la deşert la mlaştină, de la furtună la linişte, alăturări aproape antitetice şi uşor de remarcat, folosite pentru a amplifica întreg contextul narativ. (A.N.)

 

Alejandro González Iñárritu: The Revenant

 

 

S-a spus şi s-a scris mult despre abordarea poate exagerată a lui Iñárritu asupra istoriei lui Hugh Glass, un vânător de blănuri din secolul al 19-lea, care a supravieţuit luptei unu la unu cu o ursoaică. După care, acesta s-a avântat (sau mai bine spus târât) de unul singur prin pustietatea înzăpezită către cei care i-au omorât fiul şi l-au lăsat pe el în urmă, pus în funcţiune de motorul răzbunării. Fidel naturalismului, The Revenant a fost filmat doar în lumina naturală, aşadar timp de nouă luni echipa de filmare a stat şi a rezistat într-un iad îngheţat.

Nu puţine sunt poveştile despre vântul teribil şi chinul de a transporta recuzita in the middle of nowhere, spuse de cei care au făcut parte din echipa de filmare; totul pentru a servi viziunii regizorale. Dincolo de cadrele lungi, care pot fi deja considerate o marcă a lui Iñárritu, el se foloseşte de metafore precum pasărea care iese din pieptul soţiei moarte (nu ingenioase de alftel, însă nici lipsite de farmec) ţintind idei de natură spirituală, cum ar fi renaşterea ori răzbunarea. (C.I.)

 

Lenny Abrahamson: Room

 

 

Filmul lui Lenny Abrahamson urmăreşte plin de sensibilitate relaţia dintre Joy Newsome (Brie Larson), o tânără care a fost răpită şi ţinută captivă timp de şapte ani într-o debara şi Jack (Jacob Tremblay) - fiul acesteia în vârstă de cinci ani care nu a părăsit debaraua niciodată - iar mai apoi, o parte din procesul de adaptare a celor doi la lumea de afară. Relaţia celor doi este construită atent, uman, iar asta se observă în momentele în care aceştia fac şerpi din coji de ouă sau ţipă regulat la extratereştri (de fapt ţipă după ajutor), sau orice altceva care ar părea banal în contextul unei vieţi normale, dar care în situaţia dată pare peste măsură de înduioşător.

Room prezintă o abordare sensibilă a unui subiect profund (raportarea omului la universul din care face parte) şi se foloseşte de exemplul adorabil al unui băieţel inteligent (prin intermediul voice-over-urilor, care funcţionează ca o intruziune în discursul interior al lui Jack despre lumea sa, camera). (C.I.)

 

Adam McKay: The Big Short

 

 

Adaptat după romanul lui Michael Lewis despre căderea financiară din anii 2007-2008, The Big Short urmăreşte povestea lui Michael Burry (Christian Bale), Jared Vennett (Ryan Gosling), Ben Rickert (Brad Pitt) şi Mark Baum (Steve Carell). Ei reuşesc să anticipeze colapsul economic din anul 2008, şi ajung să se folosească de acesta în avantajul propriu.

Economia este un domeniu care nu poate fi uşor asociat cu vreo formă de entertainment, totuşi Adam McKay reuşeşte să facă asta în filmul său. Nu doar că se foloseşte de o mare parte din inside-urile domeniului fără să alunece într-o zonă plictisitoare, ci tratează cu umor eşecul oamenilor de afaceri de pe Wall-Street. (C.I.)