Cronici express: Oscar pentru Cel Mai Bun Film



Autor: Theodor Ineluș, Alex Mircioi, Georgiana Mușat, Cosmin Tița

2016-02-27



Ceea ce caracterizează filmele nominalizate ale acestui an nu este diversitatea rasială (fapt care a produs dispute succesive și tabere pro și contra), ci o diversitate tematică, dar care, în fond, nu face nimic altceva decât să anticipeze un pattern favorit al Academiei: libertatea. Vorbim despre libertatea de a dezvălui informații scandaloase (Spotlight), libertatea de a lua-o de la capăt oriunde în lume (Brooklyn), libertatea obținută pur și simplu (eroul din Mad Max este încarcerat, întreaga gloată e ținută în sclavie), în timp ce marțianul lui Ridley Scott deține o planetă întreagă numai pentru el, însă este privat de libertatea de a fi cu ceilalți, semenii săi. Desigur, Room și Bridge of Spies intră cel mai ușor în acest pattern, fiindcă vorbesc direct despre privarea de libertate (o răpire sinistră care marchează adolescența unei tinere, respectiv prinderea unui spion sovietic și încarcerarea sa). În The Revenant, personajul nu se confruntă cu absența libertății, însă ajunge să se folosească de libertate ca o unealtă a tuturor posibilităților - moartea ca fiind singura care ar putea să-i oprească parcursul vindicativ. The Big Short vorbește despre manipulare și controlul invizibil al sistemului asupra societății; cu toate astea, distincția este că The Big Short nu pune accentul pe poveste și interpretare empatică (așa cum o fac celelalte nominalizate), ci pe formă și tip de discurs. (Georgiana Mușat)

 

 

The Big Short

 

 

The Big Short descrie apariția crizei imobiliare a Americii anilor 2000 într-un eseu cinematografic inteligent în care personajele sunt mai degrabă anti-eroi pentru sistem, se adresează brechtian către spectator și îi explică de pe margine cum funcționează manipularea globală, atât la nivel economic, cât și social. Filmul compensează un subiect care nu spune în general nimic din punct de vedere cinematografic cu un colaj de stiluri de filmare, de forme de expresie prin care publicul de rând să poată înțelege un limbaj deopotrivă tehnic și inaccesibil: ilustrații postmoderne cu diverse personalități care privesc în cameră, godardian sau ca într-o reclamă și ne explică despre ce discută personajele din film. La fel ca Spotlight, e menit să semnaleze în același timp anomaliile sistemelor de care aparținem. Nominalizarea lui însă este mai surprinzătoare, întrucât nu tratează un subiect într-o manieră afectato-triumfalistă, ci una foarte detașată, foarte lucidă, în care personajele nu sunt good americans, dar nici bad ones, iar scopul comun al unora dintre ei e îmbogățirea personală, nu să ajute populația într-un fel sau altul. Cu toate astea, unii dintre ei mai au și remușcări înainte. (Georgiana Mușat)

 

 

Brooklyn

 

 

 Brooklyn, în regia lui John Crowley şi cu Saorise Ronan în rolul principal, spune povestea lui Eilis Lacey, o tânără care emigrează dintr-un sătuc irlandez în America, la începutul anilor ’50. Punctul forte al filmului este de departe atmosfera. Ansamblul de personaje care alcătuiesc lumea lui Crowley este şi el plin de culoare. Fiecare om care apare pe ecran e clar definit şi interesant. Aerul nostalgic care străbate tot filmul, imaginea pastelată şi intimitatea construită prin cadre strânse, prim-planuri care zâbovesc pe expresiile actriţei, coloana sonoră melancolică a lui Michael Brook (The Fighter, Into the Wild) toate compun tonul sensibil al filmului. Ca poveste însă, e oarecum conveţional respectând tropii unui coming of age, la tiparul căruia sunt adăugate nişte elemente de film romantic. Viaţa ei în America este reprezentată de relaţia cu Tony Fiorello (Emery Cohen), un tânăr carismatic de sorginte italiană, a cărui iubire pentru Eilis o ajută să se simtă integrată în noul oraş. Prima parte a filmului e în special fermecătoare pentru lipsa de pretenţii a celor doi îndrăgostiţi, care aspiră la cariere în domenii unglamorous, instalator, respectiv contabilă. În colţul opus, perspectiva vieţii ei în Irlanda este întruchipată de burghezul Jim Farell (Domnhall Gleeson), viitor moştenitor al afacerii şi casei familiei.

Deşi ar putea fi încadrat şi ca dramă istorică, Brooklyn vorbeşte mai puţin despre situaţia imigranţilor din anii ’50 (ar fi greu să pretindă asta când toată distribuţia nu conţine nici măcar o persoană de culoare) şi mai mult despre povestea lui Eilis între două continente, încercând să-şi găsească identitatea. La începutul filmului, ea e alienată de oamenii din orăşelul ei din cauza perspectivei plecării în America. După mutare, este doborâtă de dorul de casă, recitind scrisorile de la familie din nou şi din nou, ca într-un final să se stabilizeze când îşi face un prieten. Când se întoarce acasă, însă, ne arată că nici acolo nu se mai regăseşte.

Chiar dacă nu are mai şanse să câştige Oscarul, Brooklyn rămâne un film plăcut vizual şi condus de interpretări mai mult decât bune, o poveste despre in between delicată şi emoţionantă/ală. (Alex Mircioi)

 

The Revenant

 

 

The Revenant spune povestea unei crime și a răzbunării ei. Într-un melanj între western, Tarkovski și Malick, Iñárritu adoptă un tip de cinema visceral menit să impresioneze spectatorul, prin implicarea directă a aparatului de filmat în suferința personajului - el se mișcă printre personaje, își face loc, asistă la imagini inedite (ca și cum ne-am afla noi înșine în acest joc), peste obiectiv se stropește apă, obiectivul se aburește. Regizorul continuă o rețetă deja cunoscută și apreciată după Birdman, însă dusă acum la niște acțiuni concrete care nu mai țin de o orchestrație, ci lucrurile se întâmplă în premieră: Leonardo di Caprio mănâncă ficat de bizon, rădăcini de copac și se lasă dus de apa aproape înghețată a râurilor.Eroul lui Iñárritu e aproape un martir care refuză să moară până la restabilirea dreptății; trebuie să treacă prin chinuri inimaginabile - în fața durerii fizice, în fața suferinței interioare, ca într-un quest prin care trebuie să își dovedească intențiile. Cu toate astea, eroul din film renaște pentru a putea ucide, ceea ce nu îi oferă un statut moral înalt, și care îl deposedează cumva de drepturi. Deși nu inovează la nivel de plot sau în ceea ce privește evoluția narațiunii, The Revenant se remarcă prin imaginea semnată Emmanuel Lubezki, un joc împins până la extrem și printr-o poveste din spatele poveștii, în care suferința în numele artei oferă un act de catharsis în sine. (Georgiana Mușat)

 

The Martian

 

 

Comedie sau nu, The Martian a strâns cel mai mare profit comparativ cu ceilalți nominalizați la categoria Best Picture și este indubitabil un concurent merituos. Ridley Scott se întoarce la ceea ce știe el să facă cel mai bine, și anume la filmul SF, și ne pune pe ecran povestea de supraviețuire a lui Mark Watney (interpretat de Matt Damon). Abandonat de echipa lui pe planeta Marte în urma unei misiuni ce a dat greș, Watney este obligat să supravietuiască singur pe planetă folosindu-se de cunoștințele lui de om de știință. The Martian este un film palpitant, plin de întorsături de situație și multe deus ex machina-uri revigorante care îl salvează pe Watney din toate belele pe care le întâmpină în cursa lui pentru supraviețuire.

Prezentând în paralel două lumi lucrând pentru același scop (oamenii de știință de pe Pământ- NASA - și astronauții, fie ei aflați în spațiu sau pe Marte), filmul este construit pe o structură clasică cu alternanțe crescendo-respiro. Nominalizarea lui e binevenită nu neapărat pentru calitatea artistică a filmului, ci pentru nivelul profesionist de entertainment și felul în care spune o poveste de supraviețuire pe cât de terifiantă, pe atât de posibilă. (Theodor Ineluș)

 

Mad Max: Fury Road

 

 

Nominalizarea celui de-al patrulea film din seria Mad Max în categoria Cel Mai Bun Film este surprinzătoare, nu pentru că ar fi un film prost, ci pentru că ne face să ne punem unele întrebări. Ce înseamnă cel mai bun film? Care sunt factorii luați în considerare când se alege câștigătorul? Deși Mad Max: Fury Road atinge niveluri de performanță prin montaj, imagine și regie, povestea îl ține la nivelul de film de entertainment: într-un viitor postapocaliptic, un grup de femei vor să scape de sub stăpânirea unui conducător dictator. Povestea face câteva referințe la subiecte precum feminismul sau consumerismul, însă orice tentativă de abordare în profunzime a acestor teme este acoperită de praful spectaculoaselor mașini de pe Drumul furiei. Ce-l diferențiază de restul nominalizaților este pasiunea regizorului George Miller pentru filmele de acțiune și loialitatea pentru franciza pe care el însuși a creat-o în urmă cu 37 de ani. Filmul le completează pe celelalte trei, deși poate fi văzut și independent, și este un spectacol vizual, realizat prin efecte tradiționale, practice, în loc să înlocuiască toată recuzita din fața camerei cu CGI. Se bucură și de un montaj excelent, ce-l plasează în topul filmelor de acțiune, cu o desfășurare a acțiunii coerentă, spectatorul fiind capabil să înțeleagă, în orice moment, ce se întâmplă pe ecran, în ciuda multitudinii de personaje. Mad Max: Fury Road este un film foarte bun, însă riscă să treacă drept simplu entertainment. (Cosmin Tița)

 

 

Room

 

 

Room e un subiect puternic de dramă - Joy este răpită de către un bărbat și ținută într-o cameră ani de zile, timp în care agresorul o lasă însărcinată. Micul Jack știe numai de lumea existentă între cei patru pereți, nu și de cea de afară. În afară de prezența mamei, singura legătură între el și ceilalți este televizorul, prin care află ce e real și ce nu este. Când copilul ajunge suficient de mare, ea reușește să îl scoată în lume și îl instruiește ce și cum să le spună autorităților pentru a fi găsită. Ceea ce urmează este scoaterea din ou a unui copil neobișnuit cu sunetele și lumina mediului de afară și evoluția lui spre o ființă normală. Cadrele subiective cu lumina, cerul, verdeața și chipurile oamenilor (toate blurate) sugerează o a doua naștere a copilului, venirea în lume. Cu toate că adaptarea lui Jack la noul mediu e redată oarecum superficial (trecând destul de repede de la copilul care se ascunde în spatele picioarelor mamei la un puști obișnuit care își face prieteni), filmul emoționează mai întâi prin contextul dramatic dat și mai apoi prin jocul solid al actorilor, bazat pe naturalețe, căldură și empatie. (Georgiana Mușat)

 

 

Bridge of Spies

 

 

Deși nu este nici pe departe unul dintre cele mai bune filme ale regizorului Steven Spielberg, Bridge of Spies a primit o nominalizare pentru că face parte dintr-o categorie de filme aproape nelipsită: filmele care au ca subiect istoria Statelor Unite ale Americii și care, de obicei, direct sau indirect, preaslăvesc poporul american. În perioada Războiului Rece, Rudolf Abel (Mark Rylance), un spion sovietic, este prins pe teritoriul nord-american. Din dorința de a-și demonstra calitatea de stat democratic, SUA îi acordă spionului sovietic dreptul de a fi judecat în instanță. În timp ce decurge procesul lui, doi americani sunt capturați de inamici, iar avocatul James B. Donovan (Tom Hanks) se pune într-o situație riscantă, încercând să-i elibereze pe ambii cetățeni americani în schimbul lui Rudolf Abel. La o primă vizionare, filmul pare obiectiv, însă are elemente ce pun SUA într-o lumină pozitivă, de genul: poate că e rău la noi, dar la ei e și mai rău! (vezi felul în care sunt tratați ostaticii și cum sunt întâmpinați de țările lor în timpul schimbului) sau portretul americanului, cel mai important om din lume, cel ce poate rezolva orice problemă. (Cosmin Tița)

 

Spotlight

 

 

Spotlight, bazat pe o poveste reală,urmărește o echipă de jurnaliști de investigație din cadrul publicației The Boston Globe, ce au făcut cunoscute publicului larg, în 2002, abuzurile sexuale ale preoților catolici pedofili. Cu importante nume în distribuție, precum Michael Keaton, Mark Ruffalo, Rachel McAdams sau Stanley Tucci, scris și regizat de Tom McCarthy, filmul este consistent și atent construit, însă cei care au cel mai mult de învățat (ca training profesional) sunt studenții de la Facultățile de Jurnalism sau de la cele de Film. În rest, filmul nu aduce nimic nou, deoarece subiectul e deja larg cunoscut și există destule filme cu rețete similare despre jurnalismul de investigație (cel mai cunoscut exemplu fiind All the President's Men, 1976) sau despre jurnaliști (Shattered Glass, 2003; Nightcrawler, 2014). (Cosmin Tița)