Cronici express: Oscar pentru Cel Mai Bun Actor



Autor: Alex Mircioi

2016-02-23



Gusturile votanţilor din Academy of Motion Picture Arts and Sciencies în materie de roluri nu par a se schimba prea mult. Se caută partituri demonstrative, cu schimbări (ale personajului) şi metamorfoze (ale actorului) cât mai dramatice, iar dacă includ compoziţie, cu atât mai bine. Matthew McConaughey (Dallas Buyers Club, pentru care a slăbit uimitor de mult) şi Eddie Redmayne (la a cărui interpretare în The Theory of Everything voi reveni) au luat statuete pentru transformările lor fizice, în vreme ce Jamie Foxx (Ray) şi Philip Seymour-Hoffman (Capote) au fost răsplătiţi pentru eforturilor lor mimetice şi pentru cât de aproape erau de adevăratul Ray Charles, respectiv adevăratul Truman Capote.

În continuare există o preferinţă pentru filmele biografice (în diverse grade de ficţionalizare), anul acesta existând un singur film care nu este bazat pe viaţa unei persoane reale – The Martian. De altfel, ultimul an când au fost nominalizate mai multe filme în totalitate de ficţiune a fost 2012 (Silver Linings Playbook, Les Misérables, The Master şi Flight), iar câştigătorul a fost tot Daniel Day-Lewis pentru rolul său ca Abraham Lincoln. Anul precedent, 2011, are ultimul câştigător al premiului pentru interpretare masculină care nu „impersonează” pe cineva Jean Dujardin pentru The Artist.

Abordările nominalizaţilor din 2016 sunt variate, de la opac şi interiorizat (Leonardo DiCaprio), la carismatic şi extravagant (Bryan Cranston) până la accent pe fizicalitate (Eddie Redmayne).

 

Bryan CranstonTrumbo

 

 

James Dalton Trumbo este unul din cei zece scenarişti şi regizori care au alcătuit The Hollywood Ten, un grup de cineaşti puşi pe lista neagră a studiourilor ca urmare a simpatiilor lor comuniste. Filmul urmăreşte cum, prin perseverenţă (şi prin faptul că renunţă la standarde), el continuă să muncească în ciuda eforturilor mogulilor hollywoodieni să îl oprească, câştigând chiar două premii Oscar, sub două pseudonime diferite.

Aceasta este una dintre cele mai aşezate şi echilibrate intepretări ale anului. Puţin mimesis, foarte multă carismă şi un personaj ofertant îi aduc lui Bryan Cranston prima sa nominalizare la Oscar. Actorul alege să preia inflexiuni şi gesturi de la Trumbo cel adevărat, dar fără a lăsa impresia că îl imită. Experienţa în comedie (Malcom in the Middle) şi cea în teatru (All the Way) se dovedesc utile în abordarea acestui personaj ale cărui replici lungi şi jucăuşe (pline de glume şi calambururi) sunt conforme cu dialogul de film din Epoca de Aur a Hollywood-ului.

 

 

Matt Damon – The Martian

 

 

Mark Watney este lăsat pe Marte în urma unei furtuni ce îi grăbeşte echipa, care îl crede mort, să plece. Filmul ne arată cum supravieţuieşte, ajutat de cunoştinţele sale de biologie (şi o serie de deus ex machina-uri). The Martian se remarcă printr-o distribuţie de actori talentaţi (Jessica Chastain, Chiwetel Ejiofor, Jeff Daniels) care s-au îmbarcat la film pentru ocazia de a lucra cu Ridley Scott, şi nu pentru oportunitatea de a juca cine ştie ce roluri. Personajele şi dezvoltarea lor sunt neglijate în favoarea poveştii şi a acoperirii golurilor ei.

Excepţie nu face nici protagonistul interpretat de Matt Damon, care se descurcă cu rolul nu foarte ofertant. Deşi eroul trece prin diverse provocări, timpul de reacţie este foarte scurt, apoi îi vine o nouă idee ingenioasă care îl salvează din bucluc. Atitudinea lui happy-go-lucky îl limitează din punct de vedere scenaristic într-un ciclu de speranţă-bosumflare-speranţă, care, desigur, variază ca intensitate. Nici actorul nu face vreo alegere spectaculoasă, e carismatic şi atâta tot. Abordarea sa (la fel ca filmul) nu e sclipitoare, dar e entertaining fără să fie comedie.

 

Leonardo DiCaprio – The Revenant

 

 

 

Sunday might be the day. Într-un final gluma preferată a internetului s-ar putea termina sezonul acesta, iar cvadruplul nominalizat la Oscar ar putea să plece într-un final cu statueta acasă. Până acum, e favoritul sezonului, luând acasă toate celelalte premii mari pentru interpretare (Golden Globe, Screen Actors Guild Award, BAFTA). În regia lui Alejandro González Iñárritu, câştigătorul de anul trecut al premiului pentru regie, DiCaprio interpretează, în cheie minimalistă, epopeea lui Hugh Glass, călătoria spre răzbunare în peisajul îngheţat al Americii de început de secol XIX.

Fără prea multe replici (Glass este genul care tace şi face), actorul reuşeşte să comunice toate straturile emoţionale ale personajului, ţinând în balans atât elemente ce ţin de autocontrol fizic (şchiopătat, vorbit cu jumătate din corzile vocale tăiate, etc.), cât şi (micro)expresii faciale. Plaja de oportunităţi este la fel de mare ca a celorlaţi actori, doar că mijloacele expresive sunt preponderent de natură nonverbală. Drama unui tată care îşi pierde fiul, căutarea răzbunării şi lupta pentru supravieţuire se îmbină într-o partitură ofertantă pentru DiCaprio, care i se dedică acesteia total şi îi face cinste. 

 

 

Michael Fassbender – Steve Jobs

 

 

Din degetele lui Aaron Sorkin, deşi nu ies întotdeuna scenarii incredibile, personajele întrupate sunt mereu suculente, iar cele din Steve Jobs nu fac excepţie. Structurat în trei părţi/acte, filmul are ceva dintr-o piesă de teatru, mai ales în raportul dintre evenimentele care se întâmplă on-stage şi off-stage. Dialogul expozitiv acoperă golurile din acţiune, fără să fie deranjant de artificial sau „plantat”. Momentele siropoase sau prea încărcate emoţional sunt oarecum asumate: cele trei părţi sunt momente de tensiune, trei lansări pe care le coordona Jobs – Macintosh în 1984, NeXT în 1988 şi iMac în 1998.

Fassbender intră în pielea şi maleta lui Jobs, apropiindu-se cel mai mult pe imitaţie dintre actorii nominalizaţi, dar el beneficiază şi de cel mai bine scris personaj. Steve Jobs este, înainte de toate, un studiu de personaj(e). Evoluţia sa profesională şi personală (căci se întâmplă în paralel), ca emblemă a high-tech-ului marca Apple, respectiv tată, sunt uşor de urmărit de-a lungul filmului: Jobs/Fassbender ne e arătat reacţionând la evoluţia brand-ului şi în interacţiunea sa cu personaje atât din sfera profesională (John Sculley/Jeff Daniels, Andy Hertzfeld/Michael Stuhlbarg), personală (Chrisann Brennan/Katherine Waterston, Lisa Brennan-Jobs) sau la intersecţia dintre cele două (Steve Wozniack/Seth Rogen, Joanna Hoffmann/Kate Winslet) – colegi pentru care munca are o miză personală. 

 

 

Eddie Redmayne – The Danish Girl

 

 

După ce anul trecut a câştigat Oscarul pentru rolul lui din The Theory of Everything, care ficţionaliza degenerarea fizică a lui Stephen Hawking prezentând efectele asupra carierei sale şi relaţiei cu soţia sa, acum revine cu povestea lui Lili Elbe, o femeie trans care a făcut una dintre primele operaţii de schimbare de sex. Eddie Redmayne începe să fie cunoscut ca un actor foarte bun în transformarea fizică, ceea ce nu este nici bine, nici rău, însă există riscul să i se tot ofere roluri de compoziţie şi să fie ignorat când vine vorba de roluri care necesită o mai mare subtilitate sau o abordare mai opacă.

Rolul de anul acesta funcţionează (din punct de vedere al mecanismelor actoriceşti) similar – schimbări fizice dramatice în strânsă legătură cu schimbări psihice echivalente. Diferenţa este că anul acesta, în loc să fie exteriorul cel care schimbă interiorul, acum interiorul este cel care schimbă exteriorul. Evident, există diferenţe de nuanţă, cum ar fi că în primul caz e vorba de o boală şi de alterări fizice care sunt nedorite şi de neevitat, iar în cel din urmă e vorba de alinierea corpului la identitate de gen. Evoluţia de la soţul îndrăgostit din începutul filmului la femeia din final este foarte bine dozată, schimbându-şi gesturile şi rafinându-le, parcă, de la secvenţă la secvenţă.