Cronici express: Oscar pentru Cea Mai Bună Actriță



Autor: Alex Mircioi

2016-02-22



Doleanţele actriţelor de a fi mutate din umbra personajelor masculine (mai complexe decât cele feminine) şi din clişeul de damsel in distress a fost pentru multă vreme înţeleasă ca o dorinţă de a avea personaje feminine „puternice”. Astfel s-a ajuns la un alt tip de clişeu, al femeii războinice, pe care niciun val, niciun vânt, niciun taifun nu o doboară. Însă problema adevărată a actriţelor (pe lânga pay gap şi discriminare în funcţie de vârstă şi etnie) era aceea că voiau nişte roluri interesante. Fie puternice, fie slabe, voiau să joace femei care să însemne ceva, atât pentru ele, cât şi pentru public – femei diverse cu probleme care le afectează din plin, nu prin care trec cu vitejie, eventual vărsând o singură lacrimă care să alunece (cu vitejie) pe obraz. Iar aceste partituri se dovedesc a fi mai ofertante.

Ca dovadă, ultimele Oscaruri pentru Cea mai bună actriţă s-au dus către cele care au jucat femei flawed. Cate Blanchett (Blue Jasmine), Jennifer Lawrence (Silver Linings Playbook), Natalie Portman (Black Swan) au fost toate recompensate pentru interpetările lor ale unor personaje în diverse stadii de dezechilibru. Chiar anul trecut, Julianne Moore a luat acasă statueta pentru Still Alice, în care a jucat rolul unei bolnave de Alzheimer într-un film care urmărește decăderea ei. Arcul de la profesor-doctor în lingvistică la fantoma unei persoane, care stă şi bolboroseşte într-un colţ, a fost metoda perfectă ca actriţa să îşi primească statueta restantă (de la Far From Heaven), dându-i posibilitatea să treacă prin acea metamorfoză completă atât de apreciată de Academie.

Anul acesta, deşi putem vorbi de o oarecare reîntorcere la „femeia puternică”, toate rolurile sunt nuanţate de fragilitate, într-un mod sau altul.

 

Cate Blanchett – Carol

 

 

 

Încrederea lui Todd Haynes în ambitusul actoricesc al actriţei dublu laureată a premiului Oscar a dat naştere unei prestaţii delicate şi pline de şarm. După ce regizorul a pus-o în pantofii pantalonii lui Bob Dylan, acum a pus-o să îmbrace haina de blană a unei soţii burgheze care se îndrăgosteşte de o tânără fotografă amatoare. Plină de şarmul care pluteşte în jurul ei împreună cu fumul de ţigară, Carol Aird luminează ecranul de câte ori apare în cadru. Însă această mască elegantă ascunde drama unei mame despărţite de fiica ei, când, fiind adusă în discuție homosexualitatea ei, divorţul ei devine şi mai violent.

Într-un perioadă în care stilul actoricesc preferat este cel „naturalist”, actriţa alege să îşi dea replicile pe un ton destul de afectat, să gesticuleze amplu şi lent, întruchipând un tip de eleganţă a starurilor din epoca de aur a filmului american ce se potriveşte în contextul filmului. Diferenţa față de modul rezervat de a juca al partenerei sale face ca toată atenţia să se mute asupra lui Cate Blanchett, al cărei dans între flirt, disperare şi răceală manierată a făcut ca ea – şi nu Rooney Mara – să fie nominalizată pentru rol principal (deşi cea din urmă este protagonista din punct de vedere scenaristic).

 

Brie Larson – Room

 

 

De departe preferata sezonului, Brie Larson a câştigat deja un Golden Globe, un premiu BAFTAşi un Screen Actors Guild Award pentru rolul ei de tânără femeie, devenită mamă, după ce este răpită şi închisă într-o cameră pentru şapte ani. Filmul explorează relaţia dintre ea şi fiul ei cât sunt închişi în cameră şi, mai apoi, în afara ei. Joy Newsome e inventivă, încearcă să normalizeze tot ce se întâmplă în cameră, astfel ca Jack să se adapteze mai uşor când vor ieşi. Îl pune să facă exerciţii în fiecare zi, îi citeşte, şi încet-încet începe să îi povestească şi de lumea exterioară.

Brie Larson reuşeşte să interpreteze nuanţat, cu o constantă de tristeţe în tot ce face şi zice; oricât de fericită/entuziasmată este, mereu pare să se gândească că ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi întâmplat nimic. Un reper important pentru interpretarea ei este şi actorul care îl joacă pe Jack, Jacob Tremblay, ale cărui naturaleţe şi dezinvoltură în faţa camerei îl fac un partener ideal.

 

Jennifer Lawrence – Joy



A patra nominalizare la Oscar a lui Jennifer Lawrence vine pentru rolul ei într-un alt film de David O. Russell, după ce în trecut a mai fost nominalizată, în urmă cu doi ani, pentru American Hustle şi, înainte de asta, pentru Silver Linings Playbook, luând acasă statueta pentru acesta din urmă. Menit să fie un filmmaker-to-actor valentine (după cum îl numește Slate), Joy arată potențialul actoricesc al actriţei din rolul principal fără să reuşească altceva prea bine.

Mereu iritată şi uşor deprimată, Joy Mangano, inventatoarea Miracle Mop-ului, încearcă de-a lungul filmului să-şi convingă familia şi diverşi asociaţi că mopul ei chiar e miraculos. După ce reuşeşte, totul se transformă într-un fel de film de acţiune/dramă legală în care femeia se luptă cu mafia care încearcă să-i fure invenţia. Personajul se înscrie destul de clar în tipologia „femeii puternice” pe care o menţionam în introducere (care răzbeşte în ciuda sorţii răuvoitoare pentru că îşi tunde părul lung într-un bob şi începe să poarte geacă de piele). Iar jocul actriţei nu ajută nici el. Inexpresivă şi tăcut-furioasă, Jennifer Lawrence nu face alegeri actoriceşti remarcabile, adaugând la mediocritatea generală a filmului.

 

Charlotte Rampling – 45 Years

 

 

Dacă diversitate rasiala nu prea e, avem un pic de diversitate de vârstă. La 70 de ani şi prima nominalizare, în colţul filmelor europene, o avem pe Charlotte Rampling într-un personaj căruia îi împrumută propria eleganţă. Kate Mercer este o fostă profesoară, acum pensionară, ale cărei activităţi zilnice se rezumă la a-şi plimba câinele şi a sta la povești împreună cu soţul ei. Când el află că a fost găsit corpul fostei sale mari iubiri din tinereţe, trecutul e răscolit, schimbând dinamica relaţiei celor doi protagonişti pentru totdeauna, şi asta tocmai înaintea aniversării lor. Femeia oscilează între a-l consola pe soţul îndurerat şi a-şi alina propriile sentimente.

Actriţa de origine britanică îşi merită nominalizarea, dacă nu pentru interpretarea delicată şi sensibilă, măcar pentru puterea de a duce aproape singură scenele cu mult mai slabul partener (Tom Courtenay la multă vreme după rolurile din Noul Cinema Britanic). Geoff Mercer pare ramolit, dar cu o plajă largă de amintiri din tinereţe în care se tot cufundă, iar diversele inconsistenţe ale personajului/jocului – cum ar fi faptul că nu e foarte clar în ce măsură e senil, nostalgic sau dezinteresat – te face să te întorci spre mult mai magnetica Rampling. Ea, deşi livrează cea mai opacă dintre prestaţiile feminine din acest an, este fascinantă.

 

Saoirse Ronan – Brooklyn

 

 

Un wunderkind veritabil, Ronan a impresionat deja prin interpetările sale în filme ca Hanna sau Atonement, pentru care a fost nominalizată la Oscar la vârsta de 12 ani. Acum revine în atenţia Academiei pentru povestea unei tinere irlandeze care emigrează în America în anii ’50. Actriţa, a cărei ţară de baştină coincide cu cea a personajului, a povestit în interviuri că s-a regăsit în multe din experienţele lui Eillis.

Ca arc al personajului, este genul acela de partitură demonstrativă (ca Joy), trecând de la status quo-ul vieţii rurale din Irlanda, la frică, entuziasm, depresie, dragoste, depresie şi într-un final fericire. De la un capăt la celălalt, Ronan e corectă, poate un pic prea calculată în abordare cu manierisme stereotip (e timidă, deci nu se uită în ochii nimănui) şi îşi schimbă accentul ca să se potrivească cu zona din care provine Eillis, sacrificând astfel din emoţie.