10 filme despre despărțire de VDay



Autor: Acoperișul de Sticlă

2015-02-13



Valentine's Day e un mare nor roz care îmbăiază cuplurile fericite şi le intră în ochi celorlalţi muritori, care n-au perechi. Nu vă spunem că iubirea n-ar merita efortul, în niciun caz, dar e complicată şi trebuie înțeleasă în toate ipostazele ei, în loc să fie spălată şi diluată într-un fluviu de feel good movies care circulă în perioada asta a anului. Lista pe care v-o propunem poate fi în egală măsură un fel de a vă petrece un Valentine's single, o pauză de la o perioadă euforică în care să vă amintiţi cum e pentru alţii sau, la fel de bine, o idee pentru un Valentine's în doi care să vă asigure că veți fi pe aceeaşi lungime de undă şi când lucrurile încep să se clatine – pentru că asta ar fi iubirea adevărată.

Madame de... (r. Max Ophüls, 1953)

Lumea e o scenă, iar regizorul francez Max Ophüls știa acest lucru și adoră să ne arate cât de somptuoasă, elaborată, barocă, frumoasă și tragică poate fi ea. Madame de... (în engleză The Earings of Madame de...) e Ophüls aflat la apogeu, este un film definit de stilul manierist: cadrele sunt superelaborate, mișcări de cameră complexe ce traversează prin decoruri baroce, costume de perioadă splendide, mizanscenă încărcată de detalii. Povestea e clasic franceză, cu un triunghi amoros, mult erotism și doi masculi feroce și mândri, dispuși să se omoare pentru titulara Madame. Filmul mai are și un final clasic francez, adică se încheie în tragedie. (Alexandru Vizitiu)

earing of madame

 

Domicile conjugal (r. François Truffaut, 1970)

Un pic de amor à la nouvelle vague nu poate să lipsească dintr-un top despre iubiri şi despărţiri, aşa că noi ne-am agăţat de al patrulea film din saga „Antoine Doinel” a regizorului francez François Truffaut, în care personajul eponim (mereu jucat de Jean-Pierre Léaud, alter ego al regizorului) dă piept cu viaţa de adult, cu paternitatea şi cu prima aventură extraconjugală. Faţă de Baisers volés (1968), episodul anterior în care Doinel revine din armată, diferenţele de statut marital abia se observă, iar Christine (Claude Jade) e nevoită să îşi trâmbiţeze statutul de madame ca să fie credibilă în rolul ei. Cei doi duc o viaţă de huzur şi veselie – Doinel caută roşul absolut printre garoafe în curtea interioară a blocului şi cochetează cu ideea unei afaceri, Christine dă lecţii de vioară pentru care nu e plătită întotdeauna, probabil pentru că arată ca o elevă; exuberanţa lor e imună la grijile lumeşti. Cu excepţia unuia poreclit „strangulatorul”, vecinii lor sunt la fel de conviviali, deci sursa fericirii maritale pare inepuizabilă; până când Doinel dă nas în nas la noua companie hidraulică la care lucrează cu o japoneză fatală într-un coup de foudre cu alură predestinată, iar japoneza îi trimite acasă lalele de un roşu absolut cu bileţele înăuntru. S-ar putea ca Domicile conjugal să fie cel mai puţin dramatic film din toate topurile despre despărţiri, mai întâi fiindcă tratează toate seriozităţile vieţii ca pe nişte vulgarităţi nedemne de frământare, iar în al doilea rând pentru că dezamorsează orice potenţial moment de încordare cu referiri sarcastice la amorul dureros din filmele lui Alain Resnais – de exemplu, profesia „strangulatorului” e să imite la TV patosul din L'année dernière à Marienbad (1961), iar despre tragismul iubirii intercontinentale imposibile nu cred că e nevoie să mai zic ceva. (Georgiana Madin)

moshimosi

 

Nous ne vieillirons pas ensemble (r. Maurice Pialat, 1972)

Filmele lui Maurice Pialat au două calități care le fac insuportabile și, în același timp, imposibil de evitat, ca proverbialul accident de mașină de la care nu îți poți întoarce privirea (știu că nu e o comparație proaspătă, dar trebuie să o folosesc, gradul de violență chiar e pe-acolo). În primul rând, scenariile sunt/par autobiografice, au detalii care, dacă sunt fictive, sigur calchiază de aproape situații și certuri care s-au întâmplat. În al doilea rând, orice face Pialat cu actorii, scuzabil sau borderline-lipsit de etică, reușește să-i facă să dea tot din ei; devin personajele pe care le joacă în loc să le interpreteze. Tânăra Catherine (Marlène Jobert) are o relație lungă și tumultoasă cu Jean (Jean Yanne), un bărbat matur care e căsătorit cu altcineva și pare nefericit din cauza ambelor femei pe care le face să sufere. Nu cred că e spoiler, dat fiind titlul, că Jean și Catherine încearcă să rupă legătura dintre ei, dar e atât de toxică încât nimic nou din viața lor nu începe de la zero. La un moment dat, Catherine îl anunță pe Jean că e cu un alt bărbat şi Jean, după ce pune câteva întrebări să evalueze mai bine situaţia, o întreabă dacă nu s-ar întoarce la el măcar un pic, măcar în perioade grele. (Irina Trocan)

 

Conte d'hiver (r. Eric Rohmer, 1992)

După o aventură de-o vară (redată pe scurt la începutul filmului într-una din cele mai senzuale secvențe filmate de Eric Rohmer), Félicie devine mama unei fetițe, dar pierde legătura cu bărbatul, căruia îi dă o adresă falsă din neatenție, continuând totuși să creadă că se vor reîntâlni, cumva, undeva. Charles e absent în cea mai mare parte a filmului – apare doar într-o fotografie păstrată de Félicie prin care fetița îl cunoaște pe tatăl ei. E în același timp una dintre cele mai evidente & absolute despărțiri din filme – iubiții nu au nicio cale de a se revedea, nici dacă s-ar hotărî să rămână împreună – și cea mai dezinvolt ignorată;  Félicie are șansa să fie fericită cu oricare dintre cei doi bărbați care vor să aibă grijă de ea și fetița ei și e hotărâtă să îl aștepte pe al treilea. (Irina Trocan)

conte dhiver

 

Audition (r. Takashi Miike, 1999)

Pentru prima oră, Audition (în japoneză オーディション) este un film romantic și (cum ar zice americanul/englezul) sweet, despre Aoyama, un funcționar văduv, cumsecade și simpatic, care e convins de un prieten să țină o probă falsă pentru un film, cu scopul de a-i găsi o iubită după zece ani de jelit nevasta. So far, so good: după un montaj hazliu cu actrițe mai mult sau mai puțin talentate, pe ușă intră Asami (Eihi Shina), o fată, la prima vedere, timidă, cuminte și frumoasă (faptul că e jucată de un fotomodel ajută la acest capitol). Dar după o oră de comedie romantică după formula bine stabilită de filmele americane – un meet cute (primul contact cât mai ghiduș), opinia prientenilor apropiați vis a vis de partener (singurul prieten al lui Asami are o opinie interesantă), o serie de întâlniri hazlii sau romantice, un câine adorabil, un puști precoce (mă rog, puștiul lui Aoyama e adolescent), un montaj pe muzică pop în care personajele meditează asupra relației, despărțirea, împăcarea –, Miike își amintește ce fel de regizor e, iar filmul... o ia pe arătură. Și o face într-o asemenea măsură încât nu te superi când Aoyama se desparte de Asami într-un mod foarte creativ. (Alexandru Vizitiu)

audition

 

Vendredi Soir (r. Claire Denis, 2002)

Ea se pregătește să se mute cu arme și bagaje alături de noul iubit, dar rămâne blocată în trafic. Ca un făcut, apare un el care se auto-invită în intimitatea ei, decorul fiind până la urmă o cameră de hotel. El ar vrea mai mult, dar ea își desface aripile și îl lasă baltă pe bărbatul fatal. O despărțire de sâmbătă dimineața dintr-o singură perspectivă. (Bogdan Drumea)

vendredi soir

 

Eternal Sunshine of the Spotless Mind (r. Michel Gondry, 2004)

Regizat de Gondry în stilul semi-suprarealist caracteristic și scris de Charlie Kaufman, scenarist renumit că e prea inteligent pentru a lăsa sentimentele să curgă, Eternal Sunshine e un reper pentru durerea-dar-de-fapt-plăcerea-dar-dureroasă a amintirilor romantice. Joel (Jim Carrey posac-sensibil) vrea să o uite pe Clementine (Kate Winslet nebună-victimizată) pentru că doar așa poate să treacă peste relația care îl făcea în același timp vulnerabil și caustic. După ce se înscrie să-i fie ștearsă memoria de compania neuroștiințificofantastică Lacuna Inc., are o schimbare de dispoziție și începe să alerge prin labirinturile minții lui ca să salveze ce poate fi salvat – o situație romantică, o conversație, un moment electric. Nu vă cred că n-ați fost niciodată exact în situația asta. (Irina Trocan)

michel gondry

 

The Squid and the Whale (r. Noah Baumbach, 2005)

În general, filmele lui Noah Baumbach sunt minunate, cu un soi de ironie plină de înțelegere și iubire pentru defectele personajelor lui – unul mai narcisist și mai self-involved ca altul, prinși în idiosincraziile lor generatoare de comic. The Squid and the Whale urmărește etapele din divorțul unui cuplu de doctoranzi în literatură, după cum îi prezintă fiul lor mai mare (Jesse Eisenberg), interpretați de Laura Linney și Jeff Daniels. Baumbach este iscusit în a face trecerea subtilă de la perspectiva copiilor asupra despărțirii, care le întrerupe stilul de viață, la experiența efectivă și afectivă a celor doi adulți – tatăl își caută motive ca să-și confirme geniul literar și are aventură cu o studentă (Anna Paquin), în timp ce mama își publică o povestire în The New Yorker și începe o relație cu antrenorul de tenis al copiilor (William Baldwin). Cu toată despărțirea, filmul e o radiografie senină și sensibilă a unei despărțiri evident dureroase – și asta e fix ce-i iese foarte bine lui Baumbach, anume să transforme complicațiile și defectele umane în momente fermecătoare. (Andra Petrescu)

the squid and the whale

 

Iklimler (r. Nuri Bilge Ceylan, 2006)

Într-o dublă ipostază de regizor și actor principal, Nuri Bilge Ceylan interpretează împreună cu propria soție rolurile a doi iubiți surprinși într-o relație casantă, fragilă, pe punctul de separare. Alternând cu nuanțe deosebite pe această temă, „Climates” este un film care sugerează spre modalitățile imprevizibile și facile prin care neajunsurile umane pot îmbrăca straiele croite cu dragoste și răbdare ale oricăror doi iubiți. (Andrei Simionescu-Panait)

iklimer

 

Jodaeiye Nader az Simin (r. Asghar Farhadi, 2011)

Pentru spectatorul din vest (şi chiar şi pentru cel est-european), premisa divorţului dintre Nader (Peyman Moaadi) şi Simin (Leila Hatami) pare una de bun-simţ: o mamă iraniană e dispusă să renunţe la tot şi să emigreze în Occident, din dorinţa de a-şi creşte fiica adolescentă într-o societate neopresivă (faţă de femei, în special). Debutul filmului îi găseşte pe cei doi depunând actele de divorţ, iar după cum se înţelege mai târziu, asta e un fel de provocare din partea lui Simin pentru ca Nader să se trezească odată la realitate şi să pună mâna pe bagajele pentru occident. Perfect până aici, ar spune oricine, neştiind că Nader nu e doar un molâu care n-are chef de mofturile nevestei, ci un om cu o responsabilitate grea pe care n-o poate pasa nimănui. Atunci când Simin se mută din casa lui în continuarea actului de provocare, Nader angajează o femeie să aibă grijă de tatăl lui bolnav de Alzheimer; singurul spoiler pe care mi-l permit e că Nader ajunge să o bruscheze la un moment dat pe această femeie depăşită de situaţie, care mai e şi însărcinată, punct din care vor decurge toate tensiunile, orgoliile şi erorile de logică. A Separation jonglează suficient de bine cu moralitatea laxă a tuturor personajelor cât să nu stabilească un vinovat stereotipic în persoana lui Nader (ba chiar îl absolvă prin presiunile din viaţa lui şi prin răbdarea de care dă dovadă), însă e clar că din acel punct Simin îl consideră irecuperabil ca bărbat – fapt subliniat de partitura ei de femeie emancipată. Dacă mă întrebaţi pe mine, Simin s-a stabilit pe toată durata acţiunii în convingerea ei că Nader valorează mai puţin decât Vestul. (Georgiana Madin)