Limitele metodei științifice



Autor: Bogdan Barbu

2014-12-31



Scriind unul dintre primele articole de știință de pe acest nou website, m-am gândit că ar fi potrivit să scriu chiar despre metoda științifică. Mereu vorbim despre cum acest proces e singurul demn de încredere pentru a cunoaște lumea dar mai rar îi precizăm limitările. Voi încerca ambele abordări mai jos.

 

În incarnarea curentă, anume raționamentul ipotetico-deductiv, metoda științifică se află la intersecția empirismului cu modelarea matematică și/sau computațională: observăm fenomene, venim cu supoziții explicative în limbaj matematic și/sau computațional, testăm prezicerile ipotezelor respective prin experimente, iar apoi le estimăm acuratețea. Dacă nu suntem mulțumiți de rezultate, putem aduce modificări teoriilor în cauză sau putem veni cu alternative. Din punct de vedere istoric, tendința teoreticienilor a fost să complice incremental teoriile astfel încât să devină compatibile cu cele mai recente observații dar, după suficient timp, să înceapă să observe tipare comune, iar asta să ducă la reducții ce explică o gamă mai largă de fenomene. Exemplul cel mai cunoscut îl reprezintă combinarea forței electrice cu cea magnetică în ceea ce astăzi numim forța electromagnetică. Fizica e împânzită cu astfel de exemple.

 

Metoda științifică nu e o unealtă care ne poate ajuta să aflăm structura universului așa cum e el, ci e o modalitate prin care putem descrie procese ce se mulează, mai mult sau mai puțin, pe cele fizice. Distincția fiind una crucială, m-am gândit că o metaforă ar putea fi de folos. E ca și cum am sta pe loc într-o cameră întunecată, fără a avea voie să aprindem lumina, cu un sac de pietricele în mână, și am încerca să ghicim ce e în jur aruncând pietricelele și ascultând sunetele impacturilor, inclusiv din ricoșeuri. Ușor-ușor ne formăm o imagine mentală a camerei, dar e posibil ca niciodată să nu ne dăm seama exact ce ne înconjoară; spre exemplu, tocmai când credeam că am înțeles cum stă treaba, se pot întâmpla următoarele lucruri:

 

  • Aruncând puțin mai tare, aflăm că unele obiecte se sparg, iar altele, nu.

  • Mai târziu auzim un mieunat în locuri aleatorii. Se pare că în cameră se plimba o pisică în tot acest timp.

  • La un moment dat, în loc de o lovitură, auzim un chițăit (niciun nimal nu a fost rănit în scrierea acestui articol).

  • Apoi, ne dăm seama că pisica tinde să își petreacă timpul în jurul locurilor în care am descoperit că se plimbă șoareci.

 

Urmăresc să trageți următoarele două concluzii:

 

  • Deoarece e întuneric, unele presupuneri sunt la fel de valide ca altele. (Am spart o oglindă sau geamul din rama unei fotografii?)

  • Niciodată nu putem ști dacă observațiile noastre de până atunci acoperă tot spectrul de fenomene.

  • Pietricelele nu pot ajunge peste tot, spre exemplu în spatele unor obiecte sau în exteriorul camerei.

 

Pe lângă asta, o să mai adaug, fără să elaborez, că există și alte impedimente cu corespondente în fizică ascunse în această analogie: pietrele nu ricoșează mereu la fel din cauza formelor lor neregulate, ținta și auzul nostru nu sunt perfecte, etc.

 

Nu întodeauna am fost conștienți de faptul că nu vom fi niciodată capabili să definim lumea ci doar înțelegerea noastră despre ea (modelul). Pentru istoria evoluției metodei științifice,clicky.

 

Oricât de utilă este actuala metoda științifică, nu e lipsită de probleme. Scopul ei e acela de a ne ajuta sa dobândim cunoștințe despre natură, dar, din păcate, uneori are efectul opus. Spre exemplu, credem în teoria Big Bang-ului, ce descrie evoluția universului tânăr, din două motive principale: descoperirea lui Edwin Hubble că galaxiile se îndepărtează în mod exponențial una de cealaltă, traiectoriile lor indicând un centru comun, și prezența radiației cosmice de fond, ce este rezultatul pierderii energiei originale a fotonilor pe măsură ce universul a devenit mai mare și mai rece. Astăzi, fotonii respectivi ocupă partea de microunde a spectrului electromagnetic. La acestea se adaugă doar dovezi circumstanțiale. Problema este ca ambele dovezi directe sunt pe cale de dispariție (deși mai sunt peste 100 de miliarde de ani până atunci):

 

  • Datorită expansiunii exponențiale a universului, toate galaxiile se vor îndepărta așa de repede încât lumina lor nu va ajunge niciodată la noi.

  • Intensitatea radiației cosmice de fond va scădea până când va deveni indeterminabilă de către orice instrument construibil urmând legile fizicii.

 

Așadar, orice civilizație din acest viitor îndepărtat va putea testa relativitatea generală și mecanica cuantică, cele mai exacte teorii pe care le avem la ora actuală despre univers, dar imaginea lor despre lume ar fi una greșită: aceea a unui univers static, care a existat întotdeauna sub aceeași formă. Singura scăpare pare a fi acceptarea dovezilor anecdotice, cărora metoda științifică li se opune cu înverșunare. La urma urmei, dacă suntem dispuși să acceptăm astfel de dovezi, unde tragem linia? Am fi ipocriți dacă nu am accepta tot felul de alte teorii ce, la ora actuală, sunt respinse de comunitatea științifică, inclusiv teismul.