TV Makes the Superstar (un text despre tele-jurizare)



Autor: Cosmin Dumbravă

2015-04-21



TV even breaks it (Modern Talking) se aude prima dată în 2003. Dar Video killed the radio star (Buggles) în 1979. Oricât de departe ne-a adus comunicarea electronică sau, mai bine zis, tehnologia comunicării, televiziunea se reinventează prin social-media. Îşi recâştigă publicul. „Câştig” provine de la castigo, castigare, care se traduce prin a pedepsi. Atunci cum pedepseşte câştigul de a televiziona/televiza?

Prin telecomunicare se informează de la distanţă. Asta depinde de sursele pe care le utilizează cei care înaintează informaţia publicului. În cazul ştirilor, la momentul producerii unui accident reporterul adesea e absent, la fel şi camerele de luat vederi. De mare parte din tele-comunicare se ocupă astăzi simpli utilizatori de gadget-uri. Înregistrarea însă e un simplu decupaj în realitate. Show-rile de divertisment televizate au marele avantaj de a expune informația la un public imens, cu o anumită rețetă a seducției (a captării). Aici nu mai vorbim de a găsi sursele informației, ci de producerea informației. Este în mare parte regie. Nu e un lucru nici bun, nici rău. Imaginile televizate denotă doar un sens rigid a ceea ce se vede. Ceea ce se vede nu e aleator. Platoul unei emisiuni încadrează subiecții participanți, de unde conotația imaginilor este mult mai ușor de dedus, cum poți observa la Românii au talent sau alte asemenea emisiuni: în cadru se află juriul, poziționat în fruntea publicului, el votează, publicul se minunează și aplaudă sau dezaprobă în funcție de emoția transmisă, dar și de reacțiile oamenilor de vază din jurizare care dictează un verdict (pentru calificarea participanților) și, de la sezon la sezon, un spirit festiv concurețial, ca într-un fel de democrație reprezentativă. În public se formează o majoritate care vrea să domnească succesul – impus prin satisfația gusturilor deja formate și prin genul emisiunii. Telejurizarea se petrece în acest mediu unde distanța (tele- ) este prea mare față de concurent, chiar dacă se află în aceeași încăpere, iar rezultatul ei trebuie să fie vandabil pentru a face față concurenței impuse de celelalte posturi de televiziune.

Transport for London nu a primit spre expunere, în cadrul unei expoziții de artă contemporană despre patimile lui Hristos, desenul lui Antony Micallef, numit Kill Your Idol (vezi imaginea de mai sus); probabil că mintea comisiei de selecție a lucrărilor a fost invadată de semnificaţii obscene văzând desenul, care ar aduce atingere bunelor moravuri. Cu toate acestea, desenul a fost expus în biserica St. Marylebone. Aici, Iisus este rejudecat. Iisus îşi asumă poziţia în lume, independent de locul și timpul în care ar fi încadrat, pentru că este un simbol. Poate nu chiar la fel o face şi orice concurent X-Factor sau Românii au talent. Iisus a fost luat dintre oameni şi judecat pentru că „răzvrătea” oamenii, concurentul unui show de divertisment se duce cu capul înainte la judecată. Unii nu se autoevaluează atât de atent pentru o înfățișare, nu-și găsesc locul în orânduirea vocațională înainte să fie criticați de un altul. Și unii de aceea se înscriu, pentru că au nevoie de sprijin, de cel al juriului. Din păcate cei care îl oferă, în acest caz, sunt doar figuri puternic mediatizate, fară a ști nimeni nimic despre capacitățile juraților de a măsura talentul și, cred, nici de a-l defini măcar pentru scopul practic al emisiunii. Totul este luat de bun: emisiunea este pentru revelarea talentelor.

Şi totuşi, până să ajungă în faţa juriului, concurentul trece prin procesul de preseleţie. Concurentul umil, ridicol, obraznic etc. nu este lăsat deoparte, ci încurajat. Primit în horă cu tot cu slăbiciunile lui, el este uneori atracţia show-ului, și este criticat nu doar pentru talentul lui. Și de ce nu? Pentru rating (și cu puțin narcisism creat în sticla camerelor de filmat ațintite asupra ta – fermentul succesului!) îți asumi poziția de judecător și spui:

Povestești frumos, pictezi frumos. Văzând toate acestea eu ți-aș fi iertat toate păcatele!”,

a apreciat Mihaela Rădulescu. Și nu este singurul caz cel al doamnei Rădulescu din această serie (vezi, de exemplu, Cheloo la X-factor). Și așa s-a declanșat apetitul pentru consum de știri (vezi link 1, link 2, link 3 ș.a.m.d.), pentru a ține în funcțiune aparatul economic al televiziunii. Însă telenovela aceasta va rămâne dincolo de sticlă, dincolo de vorbe și apariții, la locul unde tragedia a avut loc: în conștiința făptuitorilor. Acest tărâm, conștiința unuia, este unul ferit de lume și de ceea ce este vizibil, unde vizitatori sunt apropiații, dar pe plaiurile căruia Mihaela Rădulescu se simte bine în felul ei, fără granițe. Discret ar fi fost ca remarcile făcute de aceasta să rămână în culise, pentru că, se pare, nu-și dă seama de notorietatea ei și de egoul inflamat care o împinge la judecăți „senzaționale”.

Succesul măsurat în regie de succes, în audiență sau în fani fixați cu un like pe Facebook ajută spectacolele de divertisment să iasă în evidență și aspecte îmbucurătoare. Ele culminează printr-o figură talentată cu calități vizibile. Controlabile, marketabile. Adică „succes” din nou. Și totuși este greu de înlocuit această scenă a lacrimilor de bucurie, pentru că numai printr-o șansă de a te prezenta pe scenă poți să ajungi să te împlinești pe piața talentelor. Scena este doar un mijloc, un motiv în existența noastră și unii se folosesc de ea, pentru a transcende acest motiv și a arăta bucuria de a trăi prin artă.

Românii au talent se pare că ar fi fost un spectacol văduv dacă pe această scenă nu s-ar fi întâlnit divertismentul cu tragedia. Ca să fii bun poate ar trebui să (re)cunoști străinul din tine, înaintea celui din juriu. Ar fi bine să-l recunoști în cei care prescriu rețetele pentru un trai spectaculos vândute prin TV, în formatul acestor emisiuni, care mai sunt și împrumutate, pentru că oferă o garanție pentru succes, așa cum s-a arătat în piețele unde au fost concepute.

Unele lucruri ne arată că vrem să trăim într-un fel al nostru sub acoperișul de sticlă – ecranul.