Stereotipuri și stereotipuri



Autor: Mihai Kolcsár

2015-03-10



Mai erau trei prezențe masculine în sală, dar doi erau tehnicienii de cameră și sunet și al treilea era din organizare, așa că nu se pun. Din grupul de 23 de participanți la seminarul intitulat „Femeia de azi pentru societatea de mâine” însă eram doar doi bărbați, ambii sub 30 de ani; fapt ce poate că spune la fel de multe despre interesul în dezvoltarea egalității între sexe ca orice altă informație spusă la seminar.

Grupul era format în mare parte din membrii unor asociații sau ONG-uri pentru promovarea drepturilor egale, ceea ce desigur era de așteptat, doar că era greu de crezut că informațiile nu erau deja la a doua sau a treia rumegare pentru aceste persoane. Din moment ce era o așteptare prea mare ca ascultătorii să fie într-adevăr diverşi şi să vină aici pentru iniţiere, speranța stă cu jurnaliștii răsfirați prin încăpere să ducă mesajul mai departe și celor care nu sunt implicați în subiect.

Prezentarea a început jucăuș-pertinent cu o relatare a unei amintiri a Andreei Rotaru:

 

Când am fost mică am vrut să mă fac aviator.

Bunica mi-a zis: „Vrei să zici stewardesă, nu?

 

Și astfel am intrat direct în tema zilei, așteptările societății de la cum ar trebui să se comporte o femeie și ce așteptări ar trebui să aibă aceasta de la viață. Prezentarea ei a continuat cu introducerea Asociaței React, pentru cei care nu știau despre ce era vorba, și a proiectului SAFIR (Școala de Antreprenoriat pentru Femei cu Inițiative Responsabile). A urmat apoi o analiză a diverselor împărțiri demografice globale și românești care prezenta raporturile dintre populația masculă și cea femelă ale speciei umane și cauzele acestora, cum ar fi alcoolismul la bărbați – cauza unei populații mai ridicate de femei în Rusia –, sau influxul de muncitori bărbați în Orientul Mijlociu – datorat industriei extracției de petrol şi cauzând numărul de bărbaţi să crească peste numărul femeilor.

A doua parte a discuției a fost susținută de jurnalista și prezentatoarea de știri de la Prima TV, Melania Medeleanu, care ne-a prezentat concluziile unui studiu informal despre stereotipurile femeilor din peisajul media al României.

Fiind cine e, Medeleanu nu a putut evita subiectul prezentatoarelor de știri, o meserie luată tot mai puțin în serios de public și de colegii de breaslă, poate din cauza faptului că aceste posturi sunt adesea ocupate de tinere frumușele care consideră că singura calitate necesară e să știe să citească prompterul cu o dicție bună. În opinia lui Medeleanu, pentru ele slujba e doar o metodă de lansare, un mediu prin care să se facă cunoscute publicului.

Informațiile prezentate nu au fost neapărat nemaiauzite pentru cei prezenți; stereotipurile prezentate de Medeleanu au fost intuite de public în prealabil în timpul unui exercițiu, dar a fost o ocazie bună pentru a ne consolida intuițiile cu informații și statistici clare.

Totuși, prezentarea nu a decurs neapărat fără perturbări. Pe lângă întrebările și comentariile (adesea irelevante) din public adresate prezentatoarelor în cele mai inoportune momente, care au ruinat orice șansă a unui ritm eficient, a trebuit să suport încontinuu părerile împărtăşite între două doamne mai în vârstă chiar la masa din spatele meu. Dacă măcar părerile ar fi avut legătură cu materialul prezentat, poate ar fi contribuit în vreun fel ideilor puse în discuție, dar acestea se axau pe comentarea tabloidală a persoanelor discutate în prezentare; că aia-i proastă, că aia-i îmbrăcată fără gust etc. Ironia cea mai grosolană a avut loc când Rotaru a prezentat anecdota cu Amal Clooney, avocată pentru drepturile umane și autoare, și soția actorului George Clooney, care înaintea unei audieri la Curtea Europeană Pentru Drepturile Umane nu a fost întrebată de jurnaliști despre caz, ci despre ce designer i-a făcut roba. Singurul comentariu pe care l-au găsit doamnele din spatele meu să-l facă a fost că femeia e prea urâtă pentru Clooney.

Dar ironiile zilei nu s-au terminat aici, din păcate. La prânzul oferit după prezentare, m-am așezat la masă cu un grup de domnișoare, iar pentru că discuțiile de acolo se învârteau în zona „ce joc/app mi-am instalat” și „vreau să îmi iau cățel”, m-am mutat în speranța unei discuții care să reflecte gânduri despre seminar. M-am trezit în mijlocul unei discuții între alte trei domnișoare, două care stăteau de partea mea a mesei și una de partea cealaltă, discuție în care era povestit un incident din timpul prezentării: Medeleanu, exemplificând unul dintre stereotipuri, a citat-o pe logodnica unui cunoscut interpret de manele și a simțit nevoia, pentru amuzamentul nostru, să imite acel fel de a vorbi al maneliștilor, pe care mulți l-ar recunoaște ca asociat stereotipului romului, sau mai degrabă al țiganului tip Bulibașa. Nu am putut niciodată să înțeleg de ce oamenii serioși (sau care pur și simplu nu sunt amuzanți în mod natural), care prezintă discursuri serioase, simt nevoia să introducă momente calculate de umor. Niciodată nu iese și e un moment penibil atât pentru public, cât și pentru ei. Același sentiment l-au avut și fetele de lângă mine, care recunoșteau că țintele glumei erau personajele, nu demograficul din care fac parte, dar că totuși e un gest puțin lipsit de gândire ca la un seminar ce vrea să combată stereotipuri să te folosești de alte stereotipuri ca să stârnești nu râsete, ci zâmbete subțiri.

Domnișoara din partea opusă a mesei nu a reușit însă să priceapă de ce ne-ar interesa sensibilitățile țiganilor, din moment ce toți sunt niște hoți nespălați, necivilizabili. Cu fală își declara rasismul față de ei și, deși măcar a avut bunul simț să nu ne întrerupă când încercam să îi explicăm că și ea își bazează gândirea pe stereotipuri, în ochii ei se citea o absență care dădea de înțeles că ne auzea, dar nu ne înregistra. Am văzut multe exemple de ipocrizie la viața mea, dar nu credeam că ea poate exista într-o stare atât de nediluată cum mi-a părut în momentul în care respectiva domnișoară a fost în stare să ne dea lecţii: ne explica de ce lupta pentru drepturile femeilor e grea, deoarece bărbații nici nu vor să asculte pentru că ei o știu pe aia bună și nu vor să-și bată capul cu ce le spui, şi asta la nici două minute după ce ne-a spus că ea a tot auzit toate chestiile alea pozitive despre țigani, dar nu le crede pentru că de fapt comportamentul lor e determinat genetic și incorigibil.

Era târziu și am auzit discuția asta de destule ori încât să nu am interes pentru ea, dar așteptam momentul inevitabil când va aduce în temă ungurii. Nu am așteptat mult. S-a început cu eternele povești despre cum în Harghita și Covasna nu ești servit dacă îndrăznești să încerci să cumperi o pâine fără să știi maghiară; povești care, culmea, niciodată nu i s-au întâmplat celui care le povestește, dar au auzit ei de la ceva prieten. Mai departe am avut plăcerea de afla lucruri pe care încă nu le știam despre ungurii din România, cum că au mai multe drepturi, ca minoritate, decât românii, cum că, dacă ești prins în zonele cu populație majoritar maghiară citind ziare românești sau privind la televizor posturi românești, vei fi bătut în stradă de unguri etc. Când am ajuns la concluzia preferată a acestor oameni, și anume că ungurii ar trebui să se mute toți în Ungaria, m-am sculat frumos, și i-am întins mâna, ea mi-a luat-o timidă:

-István.

-Poftim?

-István.

-Serios?

-Da, la revedere.

-...la revedere.

Le-am urat o zi frumoasă fetelor de lângă mine de la Centrul Filia și am plecat.

Bine, István a fost bunicul meu, dar cumva nu simțeam că Mihai ar fi avut același impact, chiar dacă în capul meu l-aș fi scris „Mihály”.