Girls on Film - De la Berlinale: stop talking!



Autor: Alexandra Para

2017-04-19



Panel-ul intitulat „FIFTY-FIFTY: PRODUCING GENDER EQUALITY”, din cadrul Berlinalelor de anul acesta, a pornit de la câteva probleme arzătoare legate de prezenţa şi reprezentarea femeilor în cinemaul internaţional, accentul punându-se mai degrabă pe prima chestiune.  Ideea principală cu care am rămas din discuţie ar fi că întărirea prezenţei feminine în cinematografia mondială se bazează pe o luptă care se dă atât pe plan internaţional, cât şi pe plan local – fiind dependentă aşadar de o multitudine de variabile care ţin cumva de atitudinea naţională faţă de gender equality. Dincolo de exemplul pozitiv al unui guvern suedez feminist care, în mod deloc surprinzător, susţine programele menite să crească procentul de femei cineast în cinematografia suedeză, nu prea am reţinut însă alte soluţii la problemele arzătoare care s-au pus pe masă.

Cele patru prezenţe feminine (Isabell Šuba, Joslyn Barnes, Vinca Wiedemann, Anna Serner) şi-au expus pledoariile pentru eradicarea inechităţii de gen în industria cinematografică în faţa unui public format în mare parte din tinere talente (a.k.a. rookie filmmakers). Cu acestea au avut şi un mini-dialog legat de problemele cu care reprezentantele diferitelor ţări se confruntă. Realizatoarele de film din Chile, Coreea sau Africa de Sud au luat cuvântul şi au expus în linii mari problemele cu care se confruntă în ţările din care vin. Pe scurt, vorbim de industrii naţionale încă extrem de male-dominated, şi dacă mai aducem în discuţie şi ţări în care structurile de stat sunt îmbibate bine cu misoginism (vezi Chile, chiar dacă are o femeie preşedinte) şi în care iniţiativele pro-gender equality sunt tratate cu ostilitate, situaţia se duce într-un fel de fundătură frustrantă. Pentru că, deşi clar bine intenţionate, cele patru femei-avocat ale femeilor din industria filmului nu au reuşit să ofere soluţii concrete la multe din problemele cu care tinerele regizoare veneau de acasă, ci le-au tratat mai degrabă cu un soi de îmbărbătare (ha!) generică în faţa ostilităţii, agresivităţii sau ignorării de care acestea s-au lovit.

M-am trezit întrebându-mă după ce am terminat de vizionat panel-ul: De ce realizatoarele prezente la discuţie nu au primit soluţii concrete? Mai are vreun sens să tot vorbim dacă nu venim şi cu un plan efectiv de atac? Sigur că e important să construim un female network naţional şi planetar prin care să facilităm cooperarea femeilor din diverse industrii, dar dacă privim acest lucru ca unică soluţie în faţa inechităţii nu există riscul unui fel de auto-izolare al fracţiunii feminine de cea masculină? Şi nu au fost singurele întrebări care mi-au răsunat în cap...

Probabil cel mai amuzant (şi mai sincer) moment al panel-ului a fost atunci când Isabell Šuba, cea mai tânără dintre cele patru, a spus că ea s-a săturat de astfel de discuţii (care nu sunt deloc noi) şi că mai bine s-ar opri conferinţa şi ar face efectiv ceva pentru schimbarea situaţiei: „Stop asking questions, do something!”. Sigur că nu s-a întâmplat asta. În momentul de faţă, scopul unor astfel de panel-uri – în limitele care le sunt puse de format (deci subordonate tot status quo-lui) – mi se pare depăşit de nevoia efectivă a femeilor din lumea filmului şi din alte industrii creative de a se concentra mai mult pe soluţii concrete şi mai puţin pe statistici, discursuri motivaţionale sau evidenţierea unei cunoaşteri superioare a felului în care funcţionează structurile sociale de rit patriarhal. E nevoie de iniţiative strategice şi de întâlniri cu realizatoare de film care au reuşit şi care în acelaşi timp sunt implicate activ în schimbarea felului în care funcţionează industria filmului. Zic şi eu.

Fifty-Fifty - Producing gender equality