Cronică de WORK&TRAVEL: Everything was beautiful and nothing hurt



Autor: Clara Abdullah

2014-12-10



Când Bob Dylan spunea Twenty years of schoolin’ and they put you on the day shift probabil nu se adresa unei fete de douăzeci și ceva de ani din viitor cu gânduri de Work&Travel. Dar până la urmă asta-i frumusețea muzicii lui Bob Dylan: faptul că tu, eu, regele Suedei și cerșetorul de la colț, cu toții găsim o brumă de adevăr acolo care ni se aplică.

Da, bineînțeles că fata de douăzeci și ceva de ani din viitor sunt eu, dar ăsta nu va fi un articol despre cât de rău am dus-o acolo, despre cum am plecat eu toată plină de speranțe ca Jon Voight la New York în Midnight Cowboy și mi-am luat țepe, dar mai presus de toate, nu veți găsi nici măcar o referire la proverbialul și deja kitchos-ul „vis american”. Veți găsi în schimb micile acumulări de înțelepciune ale unei fete la care am ajuns să mă refer drept ”sora mai mare și parcă mai puțin urâtă a Clarei pre-America” (da, tot despre mine e vorba, numai despre mine e vorba în tot articolul). Încerc să le sintetizez încât să fie chiar mai mici și demne de citit, dar a trecut ceva vreme de când am absolvit Jurnalismul, așa că răbdați cu mine.

 

A de la Americani. Tare de treabă oameni. Ca est-europeancă abia zâmbeam cu gura închisă în poze, așa că mi-a fost greu să țin pasul cu fețele lor care-și expuneau mereu toți dinții încât m-au durut fălcile mult în prima lună. Aș spune că te poți înțelege bine cu oricine acolo din orice context socio-cultural, oricât de puțin vă cunoașteți, câtă vreme stai departe de ceea ce am botezat eu ”G.R.A.P.E.S.” : Guns, Religion, Abortion, Politics, Economy, Sexual Orientation. În rest, orice subiect de la Ryan Gosling până la viața pe Marte are șanse mari să-ți aducă măcar un partener de băut în America (deși ultimul poate vira ușor spre G.R.A.P.E.S. în mâinile nepotrivite, așa că m-aș concentra pe Ryan Gosling).

Pe cei mai mulți americani i-am cunoscut în ipostaza de clienți și cum pensiunea unde lucram duhnea a privilegiu de la mile distanță, 98,5% din clienți erau cupluri albe de vârsta a doua din upper middle class. Și din ce mi-am putut da eu seama, masa asta de albi cu bani împărtășea două caracteristici: toți se așteaptă ca est-europenii să aibă engleza lui Borat și toți au alergii. Ca urmare, am avut succes cu accentul meu semi-decent, iar dacă mai aruncam și câte un cuvânt pompos aproape le dădea o lacrimă în colțul ochiului (cu idiosyncratic mă dădeam mare cel mai des, era și folositor când mă mai întreba câte unul cum e în România). Cât despre alergiile lor, ele există și sunt multe. Odată a venit o femeie care avea voie să mânânce doar zece alimente din toate câte există, dar ea a fost caz extrem. De obicei, treimea sfântă a alergiilor americane e formată din lactoză, drojdie și gluten, dintre care glutenul are veleități demonice comparabile cu cele ale curentului la români. Ei n-au noțiunea asta, apropo, că te îmbolnăvești dacă ești expus la mai mult de o sursă de aer. ”Așa-i cu popoarele sărace care n-au bani de medicamente”, le ziceam eu în glumă, ”ajung să se teamă de orice, de la aer la cântatul cucuvelei”. Râdeau din politețe, dar nu înțelegeau despre ce vorbesc.

 

B de la Bani. Probabil m-aș fi întors cu destui $$$ cât să mă pot lăuda aici dacă țineam de ei ca un adult conștiincios. În schimb, m-am plimbat și mi-au mers banii din mână ca la nunta de țigani. M-am dus acolo pe salariul lor minim pe economie, știam asta și deci nu m-au decepționat nici cecurile deloc sexy care veneau o dată la două săptămâni, nici deducerea pe cazarea șobolănoasă și pe mâncarea de care mi s-a acrit după o săptămână și nici taxele pe care le plăteam la stat. M-am gândit că dacă guvernul lor e așa de treabă încât să mă lase pe mine, o străineză, să sug de la țâța lui, merită și el să mănânce o pâine pe spinarea mea. Și a mâncat, să-i fie de bine.

Banii ăia modești pe care-i făceam îi puneam imediat pe card și mă prefăceam câteva zile că nu mă ating ei, după care era de ajuns să intru o dată pe modcloth.com ”așa, să văd ce-au mai adus” și se ducea totul dracu’. M-am lămurit repede că acolo numai fraiereștenii plătesc cash, oamenii de bine scot cardul pentru orice, inclusiv ca să deschidă o ușă încuiată (după cum aveam să învăț de la una din gazdele mele Airbnb). La început mă opuneam acestei legi nescrise și mă țineam de cash - parcă nu simțeam că am făcut bani dacă nu vedeam eu bancnotele între degete, deh, ca românul. Până la urmă însă m-am dat și eu în rând cu lumea. La drept vorbind, nimic nu strigă SWAG mai mult decât să-ți plătești pachetul de gumă cu cardul.

 

 

D de la Dragoste. Aș putea folosi rubrica asta ca să elucidez misterul penisurilor circumcise, aceste rara avis de la noi care zburdă libere prin toată America. Dar articolul ăsta are limită de cuvinte și probabil a scris deja VICE vreo 10 articole pe tema asta. Ce pot să spun însă e că pe cât de curve sunt presupuse femeile din Blocul de Est, pe atât de curvi sunt bărbații de acolo. Oamenii ăia s-ar coțăi cu oricine e viu și respiră și se încadrează în orientarea lor sexuală. Nu e de mirare, deci, că eu, căreia în general atributul ”bună” i se aplică doar însoțit de ”la suflet”, am avut o mini-carieră de femme fatale acolo (à la Veronica Lake mai degrabă decât à la Kim Basinger). Așa se face că o vreme la pensiune am avut un iubit căruia o să-i spunem L. și care era mult peste liga mea, ca să folosesc sistemul american de evaluare a aspectului fizic. Dacă ar fi să aplic analogia pe Premiere League, să zicem, el ar fi Arsenal,  iar eu aș fi clubul de juniori after-school de la școala publică din Colchester. N-am fost o pereche de vis nici în alte privințe, dar când stai în munți și n-ai prea multe opțiuni de distracție e plăcut să ai pe cineva cu care să vezi episoade din Rick and Morty la 2 dimineața.

 

 

E de la Eriq. Despre Eriq n-am să spun foarte multe, în parte și fiindcă mereu uit cum se scrie numele lui și trebuie să mă corectez. Tot ce e nevoie să știți despre mine și Eriq e că ne-am iubit mult. Și bine. Și sper că nu folosește Google Translate ca să citească asta, fiindcă nu mă știe drept siropoasă și nici nu trebuie.

 

M de la Muncă. Munca mea de acolo era trecută în contract ca ”Rotational Staff”, dar un termen mai românesc și la fel de bun care să descrie ce făceam e ”Valerică”. Altfel spus, făceam de toate, de la curățenie la servit americanii privilegiați de la litera ”A”. Îmi place să cred că am menținut de la început până la sfârșit o dulce mediocritate în tot ce făceam acolo, mai puțin la desfundat veceuri unde am pretenții de superioritate peste toți ceilalți Valerici. Serios, eram zeiță la desfundat veceurile și îmi dau seama că nu e cel mai grozav motiv de laudă pentru cineva cu licență și masterat, dar probabil are mai multe șanse de a-mi găsi un job decât ambele diplome la un loc. Glumesc, vă rog nu mă contactați ca să mă angajați vidanjoare, nu fiindcă aș avea eu antipatii clasiste pentru meseriile ”de jos”, ci fiindcă zenitul într-o astfel de carieră nu ajunge foarte sus și cred că mi l-am atins pe al meu vara asta în State. Poate cu altă ocazie am să vă povestesc despre cum m-am trezit odată noaptea la pensiune să merg la toaletă și am găsit veceul revărsând apă cu scârboșenii de proporții biblice, după care mi-am petrecut următoarele două ore dezinfectând baia. De fapt, cam asta a fost toată povestea, sper că v-a plăcut.

 

În concluzie, nu știu dacă se înțelege din articol că mi-a plăcut în Work&Travel, dar chiar mi-a plăcut. Nu într-atât încât să scriu un pseudo-advertorial despre asta pe site-ul agenției de W&T căci slavă Domnului, destule au fost zilele în care a trebuit să mă închid în baie și să ascult Float On de la Modest Mouse doar ca să rezist până a doua zi. Dar serios, am învățat multe pe care n-am vreme să le înșirui aici și dacă vă bate un gând să faceți și voi asta, lăsați-l să vă bată până la capăt. Iar la întoarcere, scrieți un articol despre asta care să fie mult mai bun decât al meu și pe care să-l citesc la anul cu aroganța cuiva care știe deja cu ce se mănâncă. Doar să nu-l citați tot pe Bob Dylan în introducere, vă rog frumos.