Barăcile erau înșirate dezordonat pe trotuar așa că, la început, nu am recunoscut imediat locul prin ceața serii de decembrie. Ne-am întors pe Vulturilor abia după 30 de minute, după ce am așteptat, parcați pe o stradă paralelă, să apară oamenii de la Asociația Carusel, cei care urmau să ne introducă în comunitate. Aveam portbagajul încarcat cu 4 oale aburinde – o tocană de cartofi cu legume, fără carne – la care muncisem toată ziua împreună cu Adriana, Lia, Andi și Ceac. Nu era extraordinară mâncarea, dar nici rea. Eu, Ceac, Andi și Lia mâncaserăm câte o porție acasă. Adriana, mai stoică decât noi, refuzase să guste într-un mod aproape ritualic, nevoind să se atingă de mâncare, pe care cred că o vedea ca pe un soi de jertfă, o ofrandă ce nu trebuia pângărită până nu își împlinea menirea – de a hrăni cele 50 de persoane evacuate de pe strada Vulturilor.

Când a apărut Cristina de la Carusel, am tras mașina într-un capăt al străzii și am improvizat pe o bancă un fel de masă de campanie. Adriana a început să toarne cu grijă mâncarea în farfurii de plastic, înarmată cu un polonic. Andi, cu mâinile înghețate, ținea o plasă cu pâine, eu și Ceac pregăteam farfuriile, în timp ce Lia dârdâia de frig, plângându-se că vrea la toaletă. În ciuda frigului, ne mândream toți că petrecusem întreaga zi de duminică gătind sub egida organizației PUMN.

Primul lucru care m-a surprins – aș zice care chiar m-a deranjat pe moment – e că nimeni nu se înghesuia la mâncarea pe care o făcusem. Spre rușinea mea, recunosc că mă așteptam la recunoștință. Dar, cel puțin așa mi s-a părut atunci pe loc, nici vorbă de asta. Doi-trei copii, pe la zece-doisprezece ani, mai curajoși, sau poate mai flămânzi, mi-am zis eu, au venit să își primească porțiile. În rest, niciun strigăt de bucurie, niciun semn de recunoștință. Sau așa părea. Câțiva oameni, femei și bărbați, se încălzeau în jurul unui foc, la vreo zece metri de noi, tragând cu coada ochiului la noi și dând din când în când câte o dușcă dintr-o sticlă de țuică pe care și-o pasau între ei. Ceilalți nu ieșiseră din barăci, lucru de înțeles după frigul de afară, dar greu de digerat pentru noi, care făcuserăm tot acest efort.

Cristina de la Carusel și încă o fată de la aceeași asociație au împărțit mâncarea destul de rapid pe la barăci, fără să vedem însă cine sunt destinatarii. Nu m-am putut abține și am întrebat unde e ascunsă toată lumea. Ni s-a spus că unii sunt obosiți, alții bolnavi, iar ații sunt la lucru. Ultima explicație mi s-a parut cusută cu ață albă, fiind duminică, fără să-mi treacă prin cap că oamenii care sunt nevoiți să muncească cu ziua nu își permit să țină cont de weekend-uri.

Până la final s-au mai perindat câțiva oameni pe la banca cu mâncare, în special copiii și un tânăr corpolent, care nu a vrut să se atingă de nimic. Am insistat cu toții să ia o porție, dar ne-a refuzat politicos și ferm de fiecare dată. Suferea de gastrită, dar mai ales de depresie. Am realizat atunci că gestul nostru e neglijabil, raportat la drama unei comunități nevoite să petreacă iarna în stradă, fără cel mai mic sprijin de la autorități, vecini sau notabilități locale – niciun preot sau medic nu trecuse să-i vada și erau în stradă de mai bine de doua luni.

După ce am terminat de împarțit mâncarea am intrat în vorbă cu oamenii de la foc. Toți păstrau aceeași distanță care la început mi s-a părut nepoliticoasă față de noi, care veniserăm cu mâncare caldă, dar care de fapt reflecta încercarea de a păstra o minimă demnitate, ascunzând rușinea de a fi devenit peste noapte oamenii străzii, fără a avea altă vină decât aceea de a fi săraci. Și țigani.

Le-am aflat în cele din urmă poveștile. Majoritatea locuiseră în chirie în casele din care fuseseră evacuați abuziv și aruncați în stradă de o firmă de pază privată, sub supravegherea complice a jandarmilor. Lucrurile lor rămăseseră în case, împreună cu lemne de foc prin magazii, toate aflate acum sub sechestru. Mulți dintre ei lucrau, pe bani puțini, e drept, dar nu așteptaseră mila nimanui până atunci. Câteva femei lucrau chiar la Primăria sectorului 3, spălând pardoselile pe care primarul Negoiță trecea grăbit când auzea de petițiile evacuatilor de pe Vulturilor.

După venirea iernii se împuținau în fiecare zi. Bătrânii și copiii se îmbolnaviseră și se adăpostiseră pe la rude sau prieteni. Cei mai rezistenți și cei care nu aveau alte opțiuni rămăseseră în stradă, în barăci de lemn improvizate, căptușite cu celofan pentru a le oferi o minimă protecție în fața intemperiilor.

Am plecat descumpănit în seara aia de pe Vulturilor. Nu îmi mai păsa de recunoștință. Nu mi se mai părea că făcusem cine știe ce efort petrecând o zi de weekend gătind și glumind cu oameni la fel de privilegiați ca mine. Până la urmă cheltuisem doar 100 de lei pe ingredientele cu care am pregătit o masă pentru 50 de oameni. Dar, cel mai important, simțeam că ajutorul nostru era insignifiant în comparație cu situația oamenilor pe care îi lăsasem să doarmă în continuare în stradă.

Am revenit însă duminica urmatoare și din nou peste o săptamână. Și încă de câteva ori după sărbători. De fiecare dată am avut același sentiment: că ajutorul nostru e o nimica toată și ca problema lor reală, cea a locuirii, ramâne nerezolvată. Dar nu mi s-a mai părut niciodată că locatarii de pe Vulturilor nu ar fi avut nevoie de noi. Sigur, ar fi avut nevoie mai mare de bunăvoința primarului sau de vecini mai buni. Dar compasiunea noastră, a tuturor, chiar dacă nu încălzește barăcile de pe Vulturilor, încălzește măcar oamenii din ele.

Carusel este o asociație a cărei misiune este crearea unui mediu social activ, proactiv si reactiv în vederea promovării și apărării drepturilor și libertăților omului.

PUMN este o organizație politică de stânga, cu structură informală, neafiliată niciunui partid politic din România.

Sursă foto: Think Outside the Box