Oamenii care știau prea multe



Autor: Alex Doppelgänger

2014-12-12



În anul 642 e.n, Biblioteca din Alexandria a fost distrusă complet la ordinele Califului Omar. Acest lucru a demoralizat întreg mapamondul, pentru că Biblioteca din Alexandria nu era orice bibliotecă, ci locul în care erau strânse întregile cunoștințe ale speciei umane de până atunci. Biblioteca din Alexandria a rămas în memoria colectivă ca acel bastion al întregii cunoașteri umane ale omului pierdut pentru totdeauna, lucru care a dus la un serios regres în știință și tehnologie.

            Ne aflăm în anul de grație 2014 e.n, la 1372 de ani după distrugerea definitivă a acestei minuni a lumii, iar omenirea nu numai că și-a revenit din acel regres, dar a și evoluat științific și tehnologic: de la pasta de dinți până la electricitate, am reușit să ne depășim cele mai nebunești idei. Și cel mai important, am reușit să construim o nouă Librărie a Alexandriei. Mai mult ca sigur știi despre ce vorbesc: Internetul. Pentru prima oară, de foarte foarte mult timp, avem acces la întreaga cunoaștere a civilizației umane și, fiindcă vorbim de Biblioteca din Alexandria 2.0, totul se face instant. Am vrut să caut informații despre orezul Basmati, le-am găsit în câteva secunde.  

            Dacă i-am spune asta cuiva care n-a auzit de Internet, cel mai probabil i s-ar lumina ochii și ar presupune că întreaga omenire care are acces la această tehnologie știe o grămadă de lucruri. După aceea, probabil că ar leșina de uimire în momentul în care ar afla că nu, situația nu stă chiar așa. Iar apoi și-ar da vreo trei palme, după ce ar afla că, din contră, sunt oameni în ziua de azi care întreabă cu seninătate dacă Soarele e stea sau care habar n-au ce sunt ăia atomi. Și până la urmă, întrebarea fundamentală rămâne: într-o eră în care întreaga cunoaștere umană e la degetele noastre, de ce știm atât de puține lucruri? E vina celor care transmit acea cunoaștere? E vina celor care primesc acea cunoaștere? E vina tuturor sau a nimănui?

            „Curse of Knowledge” este o distorsiune cognitivă, descrisă prima oară de Colin Camerer, George Loewenstein și Marin Weber în articolul „The curse of knowledge in economics settings: An experymental analysis”. Curse of Knowledge reprezintă situația în care o persoană informată într-un domeniu găsește extrem de dificil să gândească diverse lucruri din perspectiva unei persoane mai puțin informată în acel domeniu. Nicăieri nu este acest fenomen mai evident decât în domeniul științei. Oamenii aproape că se tem de știință și de cunoașterea adusă de aceasta. Vina pentru acest fenomen o poartă parțial chiar oamenii de știință sau cei ocupați cu aducerea cunoștințelor științifice în fața masei de oameni. Ei sunt deja experți în domeniul lor, știu tot ce este de știut la un moment dat din acel domeniu, dar nu sunt în stare să explice oamenilor ce se petrece acolo, fiindcă nu se pot pune în pielea lor. Conform lui Carl Wieman, în articolul „The Curse of Knowledge, or Why Intuition About Teaching Often Fails”, această diferență dintre percepția profesorului și a elevului (în domeniul fizicii, de exemplu) poate duce la niște rezultate și mai tulburătoare, la un cu totul alt nivel – a credințelor generale asupra naturii fizicii, cum se învață și folosește acest domeniu și cum se stabilește cunoașterea fizicii.

            Înseamnă că oamenii sunt proști și ignoranți? Nu, dar cel mai probabil informația nu le-a fost prezentată într-un mod atractiv. Când îi spui cuiva de știință, se gândește automat la definiții în limbă de lemn și formule indescifrabile. Pentru că majoritatea oamenilor de știință nu sunt și povestitori sau nu îi interesează ca „plebea” să știe. Nu neapărat că nu vor, dar nu le stă capul la așa ceva. Și uite așa au apărut mituri cu oameni în halate albe închiși în turnuri de fildeș și lipsiți de sentimente. Și după cum am observat de-a lungul istoriei și evoluției noastre, oamenii se tem de ce nu cunosc.

            Bun, am stabilit asta. Adică e numai vina celor care transmit diverse cunoștințe? Nu, am spus mai sus că dacă e o vină, e parțială. În mod ironic, accesul la prea multă cunoaștere strică. De aceea avem oameni care preferă să creadă că vaccinurile cauzează autism (la câțiva ani buni după ce s-a dovedit că studiul care afirma asta este fals) sau că apa are sentimente și că își poate modifica structura dacă țipi la ea: este mult prea multă informație, într-o lume în care totul se mișcă extraordinar de repede. Nu putem ține pasul și, aparent, nu avem timp să verificăm dacă informația primită este adevărată sau nu. Preferăm să luăm drept adevărată o informație care ne confirmă anumite prejudecăți, decât să stăm să pierdem timpul cu verificări. Ai auzit de faptul că s-a găsit carne de om într-unul din hamburgerii de la McDonald’s? Dacă oricum nu îți place McDonald’s (nu că ți-e indiferent, ci chiar nu îți place), este foarte posibil să crezi din start (și să te ții cu dinții de acest gând) că într-adevăr s-a găsit carne de om în hamburgeri. Pentru că îți confirmă prejudecata că ceva e putred în Danemarca și că în secret, corporațiile îți vor răul. De ce să verifici și să îți modifici părerea?

            Chiar și cu Internetul la îndemână, este destul de greu să dobândești anumite cunoștințe. Nu e floare la ureche, dar oameni precum Richard Feynman și Carl Sagan (cu al său Cosmos: A personal Voyage), oameni de știință cu un deosebit talent pentru storytelling, au reușit să depășească efectul Curse of Knowledge și să educe și inspire o generație întreagă de oameni, oameni care și azi continuă să educe și să lupte împotriva ignoranței. Anul 2014 a fost un an strălucit pentru astfel de acțiuni, odată cu lansarea lui Cosmos: A Space Time Odyssey, cu Neil deGrasse Tyson: o grămadă de oameni au fost din nou inspirați de știință și au aflat lucruri de care cel mai probabil s-ar fi ferit, dacă le-ar fi fost prezentate altfel. Oricine poate să învețe orice, atâta timp cât le este prezentat totul într-un mod potrivit. Accesul la cunoaștere nu e destul.