KVIFF – Zbornica – Morile de vânt ale învățământului

single-image

Pe cât sunt de opinia că, în genere, filmul e ceva universal și că acum mai mult decât niciodată se poate aplica principiul transnaționalității, pe atât, trecând din sală în sală la Karlovy Vary, nu am putut să nu mă gândesc că există, totuși, o serie de subiecte care vor rezona într-un mod aparte cu un public (central) est-european. Sigur, poate a fost doar atmosfera locului, cu arhitectură cu mici accente brutaliste, care m-a făcut să mă simt destul de ca acasă, dar cred că există într-adevăr o serie de teme care incită niște sentimente ale familiarității în sectorul ăsta de Europă. Sunt subiecte care vizează prelungirile tranziției, o lume contemporană unde dacă sistemul nu a dat complet greș – că e Statul, că sunt instituțiile publice, că e societatea –, atunci cel puțin își pune singur bețe în roate; în încercarea de a schimba lucrurile, cei câțiva plini de speranță și care se străduie par a se afunda într-o mocirlă birocratică și instituțională scoasă dintr-o traducere proastă a unui text de Kafka.

Zbornica / The Staffroom (2021, r. Sonja Tarokić) mi-a activat și mie niște sentimente ale familiarității și asta nu știu dacă e datorită limbii sau tipologiilor la care apelează sau pentru că m-a făcut să îmi adun mental toate neajunsurile sistemului de învățământ prin care anii de școală și de facultate m-au trecut. Cu siguranță ați trecut și voi prin ele, așa că aș recomanda filmul exact din acest punct de vedere: s-ar putea să vă regăsiți sau măcar s-ar putea să fi observat și voi, la rândul vostru, variile jocuri ierarhice ale unui astfel de corp profesoral.

Anamarija (Marina Redžepović) este proaspăt angajată la o școală pe post de pedagog consilier. În afara câtorva (puțini) alți profesori, aceasta pare cam singura care se preocupă cu adevărat de atribuțiile pe care le are, precum și de bunăstarea elevilor. Stă să investigheze atent dacă au probleme acasă, dacă ascund ceva, le instalează o „cutie a anonimatului” unde pot lăsa mesaje cu ce îi deranjează și ce simt, reclamații, secrete. Niște primiri călduroase din partea celorlalți profesori se disipează rapid, odată ce Anamarija începe să se întrebe dacă nu se întâmplă, totuși, ceva nelalocul lui atunci când apar mai multe video-uri filmate de elevi în timpul orelor. Se descoperă rapid că profesorul de istorie, Siniša, (Stojan Matavulj), nu își ține cum trebuie cursurile, ci elucubrează în timpul orelor despre teorii ale conspirației, răbufnește violent și se supără pe studenți. În cele câteva foi pe care le distribuie, nici istoria nu pare să fie cea reală, insistând că știe el mai bine. Asistând neanunțată la o oră de curs, Anamarija îl prinde în fapt, iar de aici profesorul de istorie își inventează un antagonism bizar, punându-i-se pata pe „băgăcioasa consilieră”. Deși aceasta insistă că vrea să ajute, ea pare mai degrabă inamicul numărul 1, plasată de partea acelor „ei” imposibil de identificat care uneltesc mișelește împotriva profesorului. Nepărând complet stabil emoțional, e neclar cât de reale sunt amenințările bărbatului sau dacă e pregătit, într-adevăr, să îi facă rău Aneimarija.

Aici Zbornica surprinde extrem de bine dificultatea reală a situației, în toate nuanțele sale; nu există alb sau negru, personajul principal nu e schematic eroina care trebuie să facă numai bine și Siniša nu e răufăcătorul care e automat discreditat. Pe de-o parte, e inadmisibil ca un astfel de profesor să fie lăsat să predea  – pentru că ar trebui să fie un formator și un factor de influență pentru copii –, dar, pe de-altă parte, Siniša pare că are în mod real nevoie de ajutor, sau măcar de cineva care să-l asculte. Mai mult, profesorul tocmai dă să facă destulă vechime cât să iasă la pensie și ar fi cam rău-voitor exact acum să i se întârzie acest binemeritat lucru, după cum subliniază directoarea școlii. Într-o astfel de dilemă morală se află Anamarija, o dilemă pe care o navighează cu umanitate și cu simpatie, încercând să înțeleagă ce se întâmplă în spatele lucrurilor, așa cum îi ascultă și pe copii, dar continuând să adere cu strictețe la propriile convingeri despre cum trebuie o școală să funcționeze. Dar, după cum știm și noi, a revoluționa sistemul de învățământ este o luptă cu morile de vânt, iar Anamarija, încercând să facă dreptate sau măcar să facă lucrurile să funcționeze cumsecade, se confruntă cu scandalizarea restului de profesori și cu o directoare cu două fețe, cărora nu le convine să li se zgâlțâie propriul microcosmos al școlii, unde multe „mergeau și așa”.

Filmul știe să zugrăvească foarte atent aceste intrigi de cancelarie și cam cum se organizează ierarhia în interiorul școlii (în general). Ce bisericuțe profesorale există, cine încearcă să se pună bine cu cine, cine e lacheul directoarei, cine de-abia așteaptă să o dea jos din putere – putere de altfel speculată destul de abuziv și fățarnic, isterică și șantajistă în relație cu profesorii și dulce ca o bomboană în relație cu părinții și cu oficialii. Cam ca orice tipologie de director de școală care cască gura după prestigiu și menținut aparențe. Directoarea devine, astfel, cel de-al doilea „antagonist” al Aneimarija, tot încercând să o pună în situații inconfortabile și testându-i aderența la propriile principii. Dar, așa cum subliniam și mai sus, toate sunt nuanțate în Zbornica, și printre aceste momente se strecoară în cancelarie mici camaraderii sincere și destulă dedicare pentru elevi. Nu toți profesorii sunt indiferenți la ceea ce se întâmplă, ba chiar unii par pregătiți să o ajute pe Anamarija să schimbe lucruri – chiar dacă nu complet, întrucât sistemul defect pare, totuși, unul confortabil pentru toată lumea. Bineînțeles, se strecoară și multe momente comice iscate de ridicolul profesorilor, dovedindu-ne ceea ce puțini știam când eram mici în școală: că profesorii sunt umani, ba unii chiar mai mari fraieri decât noi.

Ceea ce mai e de apreciat la Zbornica e cum își organizează materia narativă. Sonja Tarokić stăpânește un limbaj regizoral extrem de coerent, care, chiar dacă nu foarte în afara unor limite clasice, te ține prins în poveste și ți-o prezintă pe Anamarija ca pe un personaj extrem de activ. M-aș încumeta să spun că personajul Marinei Redžepović e una dintre cele mai satisfăcătoare reprezentări feminine pe care le-am văzut în ultimul timp și dovedește – fără să aibă neapărat o teză feministă – că un personaj feminin poate fi extrem de captivant într-un rol de educator carismatic, reformator și cu multă voluțiune, rol adesea păstrat „strategic” pentru personaje masculine. Perspectiva către viața privată a Aneimarija e destul de redusă – vedem că are un copil pe care îl duce la școală, că are o mamă care se îngrijorează că fata sa își comite suicidul propriei cariere și că are un partener de viață, dar sunt momente episodice și mai multe nu aflăm și, în fapt, nici nu e nevoie. Adevăratul câmp de bătălie e cancelaria.

Una peste alta, mi se pare că Zbornica – întors de la Karlovy Vary cu o mențiune specială pentru Globul de Cristal – e o dramă de cancelarie mult mai bună ca Another Round­­­-ul lui Vinterberg de anul trecut, mai rafinată în umor și mai complexă în moralitate. În sine, după cum subliniam și către început, e un film mult mai aproape de realitate, surprinzând extrem de bine frustrarea unui om care încearcă să se lupte cu un sistem pe care nu îl poate clinti. Un sistem despre care știm că nu merge bine, dar pe care, din comoditate, cu toții îl tolerăm.

Zbornica / The Staffroom a rulat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary, la care am participat cu sprijinul Centrului Ceh.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More