Under the Silver Lake înoată în geekdom, hedonism și conspirații

single-image

Under the Silver Lake (r. David Robert Mitchell) începe cu o amețeală și se afundă tot mai adânc într-un mister, în hățișul unei intrigi năucitoare. Sam (Andrew Garfield) e șomer, falit și mai adult decât vrea să recunoască, dar trăiește în L.A., măcar pentru încă câteva zile, până când e dat afară de proprietar pentru că a întârziat rău cu chiria. Până la urmă, nimic nu contează dacă în California poate oricând să apară de nicăieri o blondă drăguță în costum de baie care să îl facă să uite de griji. Sam face un crush pentru Sarah (Riley Keough), provocat, probabil, și de misterul apariției ei, și după o seară în care se apropie un pic mai mult de ea, e provocat și mai intens după dispariția ei și mai misterioasă.

E o coincidență interesantă (coincidență! un termen-cheie pentru Silver Lake) că are același pretext narativ ca Burning (r. Lee Chang-dong), un alt film puternic senzorial care a avut premiera anul trecut la Cannes: un tip boem (Jong-soo e scriitor, Sam e… promițător) și mândru de propria inteligență își pierde crush-ul când lucrurile între ei păreau să meargă favorabil și nimănui nu pare să-i pese de durerea lui; fata reapare în compania unui bărbat foarte bogat, înainte să i se piardă urma și să nu-i pese nici de asta nimănui. Ambii protagoniști sunt satirizați, deși în filmul sud-coreean, căutarea băiatului pare până la urmă un ultim gest disperat de umanitate; în filmul lui Mitchell, e greu de zis – până eventual foarte târziu în film – dacă Sam e mai lucid decât cei din jur sau doar e în alt fel de trip și la fel de deconectat de lume. Plasat cândva în anii ’90, filmul sugerează un început de atomizare culturală (în jur sunt mai multe ecrane mici și unul singur mare, de drive-in, la care oricum nu pare că s-ar uita cineva atent) și de hi-tech voyeurism (un prieten de-al lui Sam își spionează vecina cu o dronă). Mitchell dă indicii de nostalgie după trecutul analog simultan cu ironizări de tip nimeni-nu-mai-crede-că-asta-e-cool. Socializarea se face în general la party-uri exclusiviste (între care un joc de șah în curte pentru „tipe sexi și tipi cărora le place șahul”) și cu reguli excentrice. Cinefilia plutește în aer, atât de aproape de Hollywood, dar pare mai degrabă o relicvă – între decorațiunile din locuri de distracție sunt diverse pietre de mormânt ale unor vedete sau regizori marcanți; iar artistele/actrițele pe care le cunoaște Sam fac freelancing ca escorte. Între performeri și mediu e o delimitare și mai subțire decât ar fi insistat chiar Adorno & Horkheimer: solistul din trupa Jesus & The Brides of Dracula, un proto-Ville Valo despre care se spune că-și scrie propriile cântece până când se interesează cineva serios dacă e chiar adevărat, apare în film mai întâi ca star de pe copertă, ca apoi să se dezvăluie că e un pion într-o intrigă mai mare a oamenilor bogați.

 

 

Filmul e foarte dens narativ, dar pentru spectatorii antrenați pentru filme cu detectivi, nici nu trebuie să reconstruiască totul de la temelie, iar personajul singurului om treaz de la petrecere e funny de mult în astfel de povești. Atât personajul lui Garfield, cât și reprezentarea Los Angeles-ului ca loc în care bogații n-au timp și chef să-și explice viețile cui e interesat, omagiază tradiția șaptezecistă a sunshine noir-urilor – o subspecie a filmului noir în care tot elanul moralist al detectivului se împotmolește într-o fundătură, ancheta lui face mai mult rău decât bine, iar interesul public n-are apărători de dârză verticalitate în clima californiană. Ca Philip Marlowe-ul lui Elliot Gould, din The Long Goodbye (r. Robert Altman, 1973), Sam e evitat cu sictir de cei pe care îi investighează – mai mult, e stropit de un sconcs în prima parte a filmului, deci cei din jur păstrează distanța la propriu. E antipatic și din alte motive – bate niște copii care i-au zgâriat mașina, urăște cerșetorii -, dar are ceva romantic în elanul lui de descifrare a indescifrabilului (inclusiv dacă asta presupune să caute cheia într-o cutie vintage de cereale). Dincolo de dispariția lui Sarah, există alte mistere de fundal, inclusiv prezența unui ucigaș de câini și a unui artist de benzi desenate conspiraționist care scrie despre el, pentru că răul nu poate fi monopolizat. Under the Silver Lake e mai apropiat de o narațiune clasică decât, de pildă, Mulholland Drive (David Lynch, 2001) – din care îl împrumută pe Patrick Fischler, tipul-care-te-poate-înspăimânta-de-întunecimea-lumii stând cu tine la o masă -, și avansează pe granița fină între negarea conspirației (Sam își pierde mulți prieteni fără să-și facă alții prin bizareriile lui) și confirmarea ei, iar plauzibilul alunecă frecvent în fantastic – doar că, iarăși, fiind aproape de Hollywood, e greu de vorbit oricum despre ce e realul.

Altă actualizare față de neo-noir-ul șaptezecist e în reprezentarea relațiilor de gen. Dacă, în anii ’70, plăcerile senzuale păreau la fel de liber accesibile bărbaților și femeilor single, în Silver Lake lucrurile sunt mai complicate. Sarah flirtează fără jenă cu Sam când tocmai s-au cunoscut, dar în dormitorul ei tronează postere cu How to Marry a Millionaire și păpuși Barbie îmbrăcate ca protagonistele filmului; o parte din fetele hedoniste de la petreceri par și ele că s-ar mărita și s-ar cuminți la prima ocazie. Vecina nudistă și de vârstă mijlocie e senină în singurătatea ei și înconjurată de păsări tropicale, dar când vine una mai tânără, sare s-o alunge. Bărbații care nu sunt faraonic de bogați sunt și ei dezavantajați în joc – în acest paradis senzorial dintr-o zonă mai bună a orașului, pare că libidoul e constant stimulat și nu apucă să se consume. Cum am menționat mai devreme, personajul lui Sam are la bază un clișeu de cavaler în alb, dar și rolul acesta e ironizat cu fiecare ocazie – o „domniță” îi moare sub ochi, împușcată în lac, și reconstituind întâmplător în scufundarea ei coperta porno din numărul lui preferat al revistei Playboy.

 

 

Experiența vizionării Under the Silver Lake e un slalom printre intrigi și mistere diegetice și extra-diegetice (e adevărat că artiștii pop sunt controlați „mai de sus”? și dacă da, e valabil și că își trimit codat mesaje prin muzică?), printre referințe la cultură pop veche și nouă (Garfield ține o bandă desenată cu Spider Man, wink wink) și meta-glume (Sam e singurul de pe ringul de dans care știe versurile la What’s The Frequency, Kenneth? de REM). La un moment dat, Sam se înfurie atât de tare că ar comite moarte de om când îi e ironizat rolul de consumator de cultură pop și, picătura care umple paharul, e informat că o piesă de Nirvana a fost scrisă pentru pian. Under the Silver Lake e un film în care răzbunarea asta, linșajul oamenilor care știu prea multe și hedonismul tineresc au simultan noimă, oarecum.

Under the Silver Lake a rulat la American Independent Film Festival și va fi distribuit de Independența Film începând cu 26 aprilie.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More